Adolescența

18. Du-te naibii.

Închise telefonul, după conversația scurtă cu David. Aveau să se întâlnească în parc, după-masă, ceea ce îi displăcea puțin, dar acceptase oricum. Mai avea cam două ore de lenevit, sau ar fi putut să se vadă cu cineva, cu un anume cineva. Isaiah. O ajutase discuția cu el, își dăduse seama de faptul că trebuie să profite la maxim de prima ei dragoste. Savură mirosul unei lumânări parfumate cu zmeură, în timp ce tasta un mesaj.

Hai pe afară, a scris.

După aproape o jumătate de oră, ecranul telefonului negru se lumină ca o artificie, vibrând. Isaiah îi dăduse mesaj, dar refuzând-o. La noapte, nici nu mă gândesc să ies acum afară. Uită-te ce oribil arată totul. Ingrid se uită pe geamul ca un tablou cu rame albe. Soarele atingea brutal asfaltul plin de gropi, reflectându-se în pietrele acestuia. Isaiah avea dreptate. Era oribil, cel puțin pentru ei doi. Într-o lume ciudată din America, lumea ar fi spus că sunt niște vampiri: trăind în umbra nopții, luptându-se cu soarele, uneori doar rezistând zile întregi fără mâncare.
Oftă plictisită. Nu avea nicio idee despre cum ar putea ea să își mai petreacă minutele ca niște zile, așteptându-l pe David. Își luă o hârtie și a început să-i schițeze fața: micuță, ovală. Buza de jos, foarte groasă, o conturase cu creionul, cum făcuse și cu ochii lui frumoși. Îi desenă niște mici fire deschise la culoare în vârful capului, apoi îi continuă gâtul, și lăsă doar umerii să se mai vadă pe foaia albă.
A mai făcut încă un portret, și încă unul și altul. După aproape șase portrete, a făcut o schiță cu ea și cu el, sărutându-se. Desenase scena aceea delicată, simțind fiorii umblându-i pe piele, aceasta făcându-și ridicături. Părul ei acoperea puțin din fața lui David, buzele lor fiind ușor întrerupte și ascunse după un negru vag.
- Alo, unde ești?
- P-poftim?
- Ingrid, trebuia să ne vedem.
- Ă, da? Da! Scuze, sunt puțin aiurită. Păi... sunt pe drum, minți ea.
- Și cam cât mai ai? întrebă David, zgâlțâind telefonul.
- Puțin. Câteva minute.
- Te aștept pe alee.
- B-bine, Ingrid închise rapid telefonul.
Cumva avea noroc că era deja îmbrăcată, doar că trebuia să își prindă din nou părul. L-a prins într-o codiță lăsată pe umăr și după ce și-a luat ceva lejer în picioare a alergat până în parc.
- Hei, spuse ea de la distanță când îl observă pe David.
- Bună.
- Ce faci?
- Bine... tu?
- Bine.
- Aha, a spus băiatul indiferent.
- Conversația asta devine penibilă, a râs ea.
- Așa e... David stătu un moment, apoi o prinse pe Ingrid de mâna dreaptă, și o trase după el prin parc.
- Te distrezi? a dat ea din sprâncene.
- Normal, zâmbi David privind-o.
- Nu te mai uita așa la mine.
- Așa cum?
- Știi tu, privirea aia, de parcă te milogești de mine.
- Și cu ce anume mă milogesc? a întrebat băiatul, încă râzând.
- Cu asta, a replicat Ingrid, sărutându-l brusc. Cealaltă mână o ținea pe obrazul lui rece, iar în timp ce îi atingea buzele, zâmbea ușor, pentru a nu întrerupe sărutul. Când simți că trecători se uitau la ei, Ingrid râse ușor.
- D-david, spuse ea, încă nedesprinsă din contactul cu David.
- Șș, a șoptit el, sărutând-o.
- Gata, a ripostat ea râzând. Se uită lumea.
- Sincer, chiar îți pasă de lume? a întrebat David.
- Păi, nu știu...
Buzele lor s-au mai atins odată delicat.
- Cred că îmi pasă, măcar puțin, a zis fata împingându-l mai departe.
- Dacă zici tu.
- Nu mă crezi?
- Nu știu.
- Atunci ești fraier.
- Poftim? Poftim?!
- Da' ce-am zis? chicotelile ei dulci s-au transformat în urlete de hienă, David începând să o gâdile.
După ce s-au liniștit, s-au așezat pe o bancă. Totul părea perfect, pentru Ingrid, chiar dacă era genul de persoană care nu suporta perfecțiunea. Degetele ei subțiri împreunate cu cele palide ale lui David, așezați unul lângă altul pe bancă... părea ireal, deși era.
- Știi, Ingrid... când te-am cunoscut, prima și prima oară, la cafenea, am crezut că ești o nebună care mă urmărește.
- Serios? Păi, parcă tu erai ăla care m-a urmărit.
- Am zis prima dată, nu altădată.
- Se întunecă, a realizat Ingrid.
- Așa repede?
- Sunt anotimpurile reci.
Ingrid se gândi la vederea ei cu Isaiah. Era prietenul ei cel mai bun, dar David era... nici nu știa ce era David, de fapt.
Simți înțepăturile din buzunarul de la spate, o vibrație personalizată pentru Isaiah, de acum ceva vreme.
- Tr-trebuie să plec, a spus ea. Pa.
I-a dat un sărut mic și dulce pe obraz, apoi a plecat. David s-a simțit ciudat, și parcă știa că ceva nu era în regulă.

Aproape ajunsese la gangul ei și a lui Isaiah, ales demult, când cineva a speriat-o de la spate.
- Ish! Hei.
- Bună bună, a salutat-o el prostindu-se.
- Ce tot faci? a întrebat Ingrid râzând.
- Mai nimic. Îmi place când râzi.
- Ă...
- Nu trebuie să spui nimic.
- Bine. Ish, acum ce vrei să facem? Avem toată noaptea pe străzile astea întunecoase. Ca pe... vremuri, făcu ea cu ochiul.
- Vremuri de acum câteva săptămâni.
- Eh. Deci?
- Fără deci, a dat el din deget.
- Nu te preface că ești mai bun la română decât mine.
- Oh, mă scuzi. Păi, hai să povestim. S-a așezat pe marginea trotuarului. Haide.
- Tocmai ce am fost cu David, și l-am lăsat baltă în parc, singur, pentru tine.
- Așa fac prietenii. Și ce ați făcut în parc?
- M-a făcut fericită. Mereu mă face fericită, chicoti ea uitându-se la pantofii săi. Știi, e ciudat. Când l-am întâlnit...
Începuse să povestească.
Isaiah avea o senzație de dejavu, parcă Ingrid îi mai povestise, parcă iar nu a mai văzut nimic în afară de ea. Nu o lăsă să termine, și o sărută direct și forțat.
- Ce dr... ce dracu'?! Ish!
- Te-a deranjat?
Gura lui parcă miroasea vag a alcool și țigări.
- Ce ai fumat?
- Nu știu, a spus el, sărutând-o.
- Lasă-mă.
- O, haide, Ing, eu nu sunt destul de bun pentru tine?
- Oprește-te! Acum.
Isaiah o privi în ochi, iar tot corpul i se relaxă.
- Nu știu ce-i cu mine.
- Du-te naibii.

ă? dubios? nici nu am descrieri. eh. dubios.