Adolescența

2. Intersectat

Avea picioarele încâlcite, stând pe podea. Trage cât de mult aer poate, adânc, în piept, și apoi îl dă afară, simțind cum respirația ei cu miros de gumă de pepene să împrăștie prin aer. Se așează la geamul de modă veche, și își ia pensulele de la uscat. Își ia șevaletul de culoarea stejarului și îl pune în dreptul sticlei, trăgând draperiile. Începe să împrăștie culori reci pe bucata de pânză, vorbind prin limbajul acestora. Pictează fiecare detaliu pe care îl zărește din spatele geamului cu rame albe, iar la sfârșit, desenează geamul însuși, imaginându-și cum arăta tabloul pe peretele ei, ca o fereastră spre artă. Nu se mai gândește și ia direct pânza de pe suport, apoi privește peretele plin de desene. Zărește o poză cu ea și mama ei, și, o dă la o parte. Așa renunță ea la propria familie, în favoarea unor nuanțe slabe de culori.
Se așează pe covor, și simte cum ațipește.
"David" fiara din ea urlase, dar tot ce îi părăsi buzele, au fost două silabe șoptite dulce și încet, exact ca într-un vis pufos de plutește în aer.

...

El, stând pe scaun, privește steluțele imaginare de pe tavan. E un băiat frumos, foarte frumos, dar urăște să o recunoască.
În capul lui, este urât.
Merge în colțul camerei, și se lasă încet pe genunchi, privind în gol. Ochii lui sunt roșii și acoperiți pe jumătate de pleoapele argintii, iar pielea albă de pe gât i se înroșește grav, în timp ce se gândește la relațiile lui cu oamenii din jur. La cum adolescența l-a obligat să devină un anti-social.
- David, la masă! se aude o voce caldă, care se răcește treptat, până în camera lui, în cel mai îndepărtat colț, unde devine de gheață. Gândurile lui se prăbușesc, ca un acoperiș controlat de puterea unei furtuni. El nu poate să înțeleagă locurile astea, nu suportă să lupte cu realitatea. Urechile lui aud mereu ce se întâmplă în jur, dar, ele par că nu au de gând să înțeleagă.
Nu se simțea bine, deoarece știa că trebuia să se ridice de pe podeaua rece, să părăsească fiorul ce îl străbate când se lipește de geam, să își simtă corpul susținut pe două picioare.
Cel puțin, când se află în camera lui, se află în paradis. Propria lui lume este clădită de el însuși, și se numește singurătate.
- Haide, David, te rog... sunetul vocii mamei lui părea implorător și doborât. Și ea simțea că își pierde băiatul, și ea îl vedea cum se întristează, dar știa că nu are legătură cu depresia. Era altceva.
David se așează la măsuța din lemn, și mănâncă ceva ce miroase plăcut și dulce, dar în același timp ceva cu gustul acrișor.
- Nu mi-ai mai povestit de mult despre cum mai e pe la școală și altele, spuse mama lui.
- E bine, spune absent. Se oprește și se uită puțin în gol.
- Mai mănânci? întreabă femeia, agitându-se.
Ca de obicei, băiatul se abține de la orice comentariu, și continuă să mănânce.
- Gata, spune David. Se ridică leneș de la masă și urcă scările, bombănind ceva.
...
- Mergem astă-seară, da?
- Seară?
- Oh, te rog, m-am săturat de noapte. Ziua de duminică, seara. Cine trece prin parc la ora aia, tocmai în locul nostru?
- Bine, dar dacă vede---
- Nu vede nimeni!
...
David se dă jos din pat și oftează, privind cerul de afară. Părea mai frumos și mai larg față de cerul ce plutea pe pereții lui. Își ia geaca maronie din dulap, și merge la ușă, scoțând două cizme, dintr-un colț de cameră.
- Merg pe afară, spune, ridicându-și telefonul de pe un scaun și plecând.
Cum mergea el pe stradă, își aminti de propria lume în care trăia. Cum singurătatea părea că îl încolțise, și nu îl mai lăsa să își trăiască viața ; cum ea îi controla fiecare cuvânt, mișcare, respirație.
Se uita nedumerit la fiecare persoană pe lângă care trecea. Nimeni nu mai era atât de singur ca el. Toată lumea, fie de nu avea un amic cu care se plimba, avea un câine pufos legat de o lesă sau vorbea la telefon cu cineva.
El nici nu mai înțelegea de ce avea telefon. Nu vorbea cu nimeni niciodată, în afară de părinți lui. Oricum, deja simțea că legătura dintre ei cade, cum au căzut și legăturile lui, cu... restul.
Și nu neapărat pentru că el devenea din ce în ce mai singur. Un sentiment necunoscut de nervozitate îl atingea, la orice mică greșeală a mamei sau tatălui lui. Se schimbau din enervanți în și mai enervanți, așa simțea el ; și i se părea tare ciudat.
De când devenise așa? Nu își amintea. Tot ce știe, este că pe zi ce trece, pe an ce se mărește, simte că mai pierde pe cineva. Simte că gardul de gheață ce îi încojoară personalitatea devine și mai complex, mai înghețat decât ar fi posibil.
Simțea cum noaptea se lasă peste el, așa că a hotărât să se întoarcă acasă ; de fapt să se închidă în camera lui pentru o noapte întreagă, meditând la tot felul de lucruri ; ba filosofice, ba stupide.

...

- Ai adus totul?
- Normal că da. De când ai devenit atât de arogantă?
- De când ai devenit tu mai aiurit.
- Mă lași. Te-ai asigurat că nu e nimeni?
- Sigur nu e nimeni.
- Bine, poftim una.
Se auzise un mic pocnet de chibrit, și, un foc mare și-a făcut apariția ; unul ce se pierduse prin întuneric. Tot ce Ingrid a putut simți, a fost cum un nor de fum o zdrobește peste nări, și gustul de nimic al țigării.

neașpa.