Adolescența

1. Ingrid luptă

Un mic ghemotoc de praf se plimba alene pe asfaltul rece de pe trotuar. O făcea așa pentru că știa că avea să fie călcat în picioare curând. Avea să se piardă în eternul acela periculos, care miroase mereu a moarte și a lacrimi sărate.
Ghetuțele ei roșiatice au trecut peste scamă, distrugând-o. Acum nu o mai putea blestema pe cea care o călcase. Ghemotocul murise deja, deci era prea târziu, a fost ca focul ce stă liniștit deasupra unei lumânări și este brusc împins de răcoarea dintr-o cameră, stingându-se.
Aerul era jucat sistematic de nările ei. Dacă ai fi stat să asculți doar cum vâjâiturile de cenușă din atmosferă îi intră și ies pe gură, ți-ai fi dat seama.
Pași ei erau repezi și, totuși, împiedicați. Buclele roșiatice o încurcau în încercarea ei jalnică de a fugi de un trecător. Nu neapărat un trecător anume, doar că așa a părut ea să fie toată viața, înspăimântată de oricine se afla în spatele, fața, stânga sau dreapta ei.
Era ciudată, dar trecuse prin prea multe.
Nu știa în cine să aibă încredere. Era o adolescentă pierdută în societate, ca multe altele, de altfel. Povestea ei era una clișeică și plictisitoare, așa că nimic nu o deosebea de marea de inimi ce luptau pentru ceva anume. Nu era specială. Nu avea ceva în plus față de orice tipă timidă care se simte pierdută în noaptea prea luminoasă și prea zgomotoasă dintr-o seară de vară.
Își scoate o mică hârtiuță din buzunar și citește câteva litere. Ceea ce avea de gând să facă nu părea prea sigur, era cu siguranță periculos.
Buzele ei palide se mișcă în zig-zag scoțând la iveală niște perle strălucitoare. Nu se întâmplă ca ea să zâmbească foarte des, dar când o face, e un lucru frumos. Pe zâmbetul ei se pot citi cuvinte legate în metafore, enumerări despre viață și oglinzi ale personalității adolescentului.
Pare a fi ceva complex pentru o fată simplă ca ea, corect?
Poate trăiește un roman obișnuit și neinteresant, dar o poveste comună nu este tocmai un lucru trecut cu vederea. Clișeicul este abordat de mai mulți, ceea ce arată cititorului că din multe puncte de vedere fiecare îi este asemănător altuia. Clișeicul exprimă mai multe personalități, întâmplări la fel. Clișeicul este majoritatea.
Iar, clișeul pe care îl trăiește ea este unul care și-a înfipt rădăcini adânci în pământul erei noastre: adolescența.
De ce mereu pare că adolescentul este cel mai puțin înțeles dintre toți? De ce mereu pare că nimeni nu vrea, nu poate, nu știe să îl ajute? De ce mereu tot ce face el se presupune a fi exagerat? De ce trebuie să fie cel care este prins între două lucruri atât de diferite: copilul și adultul?
- Ingrid, poftește înăuntru.
Și-a dat părul pe spate teatral, fluturând din gene. Urma să își înceapă sfârșitul vieții, știa.
Dar trebuia să le dovedească tuturor că adolescentul trebuie să fie respectat. Ea îl considera viitorul societății.
Și mai trebuia să găsească capătul firului care îi conducea viața mai departe.

Nu mă omorâți dacă e scurt.