Adolescența

11. Povestea cu țigările?

Dacă ar fi putut să își dorească orice în momentul ăla, și-ar fi dorit curaj. Nu avea curaj să arate cine este, nu avea curaj să se exprime, nu avea curaj să interacționeze cu oamenii, nu avea curaj să își sune nici măcar propria mamă, care locuia la ceva depărtare de ea. Nu avea curaj să facă nimic.
Încordează pielea de pe ceafă, enervându-se de propriile gânduri absurde. Era amuzant cum, de la o lene inevitabilă de a face curat sau ordine, puteai ajunge la gânduri profunde despre lipsurile emoționale. Ingrid și-a dat seama că făcea asta destul de des. Gândea chestii aiurea, aproape în fiecare zi, ca și cum ar fi fost unul dintre personajele de cărți pe care le citea ea, acele personaje care aveau gânduri ascunse doar pentru a îl ajuta pe autor să își formeze propriul basm, nuanțat de balauri și lupte între regi, teritorii, tot așa.
Doar că ea nu trăia un basm. Nici Cenușăreasă, fără vorbă, nu era nici Albă-ca-Zăpada. Era doar Ingrid.
Fata cu țigările. Așa o numeau unii pe o tipă din liceu, fata cu țigările. Ingrid deja putea avea o viziune pe atunci, cum acea fată ar fi fost cea mai cunoscută din școală, făcând rost tuturor de țigări. Auzise chiar că era de treabă, și o mai vedea uneori pe hol râzând cu niște tipi ciudați. Ingrid nu era nici tocilară, nici populară. Era normală.
Dar, ca oricine, spera puțin la popularitate, cam în primul an de liceu. Cu gândul că avea să devină cea mai cunoscută, fiind o persoană de treabă, pe atunci, a mers la fata-cu-țigările. A invitat-o la un gang, doar ca o ieșire. Fata, doritoare de banii lui Ingrid, acceptase. Prietenii au sfătuit-o pe Ingrid: nu te duce, nu ai nevoie. Nu e bine ce faci.
Nu avea de gând să îi asculte; chiar dacă o știau bine, și erau prietenii ei. A mers cu acea fată, și a început să soarbă dintr-o țigară.
Păruse a fi bună, chiar dacă o savurase cu câteva tușeli vagi. Următoarea zi, au aflat, evident, cei din micul ei grupuleț. Nu aveau de gând să o lase să se mai ducă. Și chiar se oprise pentru o perioadă. Apoi a reînceput. Pe furiș, cu acea fată. Au fost discuții, au aflat părinții, care nici acum nu par a fi prea de acord cu asta. De aceea le ia uneori pe furiș și acum, să nu mai existe acele "discuții".
Se oprise, din nou. Dar se schimbase, mult prea mult. Începea să se depărteze de toți... aproape.
Trecuse mult timp... fata aceea cu țigările dispăruse din peisaj, popularitatea la care spera Ingrid s-a dus, prietenii ei s-au dus... aproape toți.
Într-o zi, era în marea aceea enervantă de oameni de pe o stradă îngustă, când simțise mirosul de țigări și parfum scump, și nu chiar orice țigări: din acelea mentolate. Era clar, un puștan, să zicem, așa ca ea, se plimba singur pe stradă. Căci așa se întâmplă: răspândești fumul peste captele străinilor, nepăsându-ți de ei.
Ingrid trase o mânecă de geacă de piele, și șopti respirând greu:
- Dă-mi o din-aia.
A tras fumul în piept, simțind acea aromă după vremuri lungi. Se simțea bine.

Reamintindu-și, gândind acum. Ingrid e la fereastra cu jaluzezele transparente. Aprinde bricheta și apoi își ia degetul de pe "butonaș" și lasă focul să moară, încercând să facă asta cu trecutul ei, o istorie neinteresantă.
David, am nevoie de David.
Copilul ăla poate o ajuta, așa spera. Prietenul la nevoie se cunoaște. Spera ca David să o ajute.
Nu știa de ce, înclina spre o hotărâre finală: renunțatul la fumat. Avea nevoie doar de cineva să o motiveze pe moment, ca să nu îi zboare ideea din cap.