Adolescența

16. Dialog

- Te iubesc, îi șopti într-un final băiatul, sărutând-o fin pe gât.
- David, nu spune asta, te rog...
- De ce?
- Nu îți e frică?
- Ție îți este, Ingrid?
- Eu am întrebat prima.
David o privi cu o mutră oarecum amuzată.
- Mă opresc atunci.
- Nici nu am zis dacă îmi este frică sau nu, a răsuns fata.
- Nu trebuie să o spui, ca să îmi dau eu seama. Vrei să uităm?
- Nu chiar.
- Vrei să ne amintim? a spus băiatul.
- Nu chiar...
- Atunci ce vrei?
- Câteodată nici eu nu mai știu. Ingrid se uită în gol, cu buzele țuguiate.
- Vrei să uităm.
- Cumva... am putea să mai vorbim, ca între prieteni, David? Te-te rog?
- Sigur. Știi, asta e latura aia a ta pe care o căutam eu. Cea mai timidă și sinceră. De ce nu o arăți mereu?
- De ce țestoasa are carapace? spuse fata pe neprăgătite, fără să își dea seama că scosese pe gură una dintre filosofiile pe care le gândea mereu.
- Bună întrebare.
- Ca să se protejeze, găsi Ingrid singură un răspuns.
- Profund.
- Prietenii își arată toate laturile, toate fețele pe care le au... Nu-i așa, David? întrebă ea, fără să știe chiar foarte bine lucrurile ce aveau legătură cu prietenia. Avusese prietenii ei, dar, stând cu David, începea să își dea seama că prietenii pot fi foarte diferiți.
- Așa este, presupun. Ce secret ai vrea să îți povestesc?
- Ceva despre... durerile tale.
- Bine.
- Nu stai! se răzgândi fata. Despre... despre... prima ta dragoste? era puțin confuză, nu știa cum să o formuleze ca să nu sune că era cu adevărat interesată de asta. Nu îi prea reușise.
- Cred că a fost prin generală.
- Serios? Cum o chema? a întrebat Ingrid.
- Cred că Farah.
- Oh, ce nume frumos. Pun pariu că și ea era frumoasă... eu...
- Ce?
- Nimic.
- Și tu ești frumoasă, Ingrid. Și ai un nume frumos.
- Nu îmi place numele meu, a spus fata neuitându-se la el cu ochii micuți și închiși, și acoperindu-și fața cu părul lung și la fel de închis la culoare.
- Atunci află că mie îmi place mai mult ca orice alt nume de fată, David i-a dat părul după ureche și i-a ridicat bărbia, obligând-o să îl privească în ochi.
- Spui asta doar ca să nu mă simt eu prost. E un nume ciudat.
- Dar tu îi dai farmec.
Fata simți cum obrajii i se colorează la auzul complimentului lui David. Îl privește în continuare în ochii lui absorbitori, simțind exact aceeași senzație cu cea a unei pierderi printre rândurile unei cărți de poezie.
Simți iar gâdilatul delicat al unor aripi în jurul taliei, când fața i se apropie de a băiatului ce zăcea acolo lângă ea. Se repetă acea imagine scurtă când își privesc buzele înainte să și le atingă.
- Nu... a mormăit Ingrid, încheiând tocmai la timp vreun posibil sărut. David s-a depărtat încet de ea, încă ținându-și mâinile pe talia ei.
- Toți băieții o plăceau, continuă el.
- Pe Farah?
- Da. Și printre ăia toți, mă aflam și eu. Mereu am avut impresia că Farah mă plăcea.
- Și chiar te plăcea? întrebă Ingrid, de parcă asculta o poveste înainte de ora de culcare.
- Nu știu. Nu a vrut să spună pe cine plăcea. Și nici nu îmi amintesc ca acea fată să fi avut cu adevărat un iubit. Dar tu? Cine a fost prima ta dragoste?
Ingrid se gândi puțin. Nu se îndrăgostise vreodată, chiar niciodată. De nimeni. Mereu a stat cu un grup mic de persoane, și deși în el erau și băieți, nu se îndrăgostise de niciunul. Parcă... parcă numai pentru David simțise fluturașii în stomac, și doar pentru el se rușinase, doar complimentele lui au făcut-o să se simtă mai bine ca niciodată.
- Ingrid? întrebă el, retoric.
- Păi.
- Da, a spus David dând din cap, Ingrid fiind îndemnată de el pentru a continua. Cine?
- T-t...
- Tudor? a râs băiatul. Începea cu litera T?
- Tu.
- Eu? Eu am fost prima ta dragoste?
Ingrid a zâmbit stângaci. Nu se simțea bine că o spusese. Fără să vrea, s-a ridicat rapid de pe băncuța îngustă și a fugit.


știu că e nasol și nu prea e narațiune, dar...
dar nu am niciun argument. nici nu e lung. sorreh. nu prea am avut inspirație. încerc să fac ceva mai cute capitolul viitor. ÎNCERC.