De dragul copilului...

Prolog: Lauren

* Cu cinci ani în urmă *

 Îmi țineam buchetul de trandafiri albi în mână şi priveam uşa din fața mea simțind cum totul se învârte cu mine din cauza emoțiilor. Parcă îmi era teamă să mă uit la rochia mea albă, şi încă nu-mi venea să cred că timpul trecuse atât de repede şi venise momentul acesta.

 Mă căsătoream cu iubirea vieții mele.

 Când mă gândeam la asta un sentiment de frică şi nerăbdare mi-au trevărsat corpul. Aveam să îmi leg viața cu Allan, şi gândul acesta îmi făcea inima să tresalte. Îmi era frică, frică de faptul că nu voi fii o soție bună pentru el, că planurile noastre pentru viitor nu vor fi împlinite.

 Fratele meu şi-a pus mâna peste brațul meu şi a străns uşor.

 — Eşti albă ca varul, esti bine? m-a întrebat Klaus încet.

 Am dat din cap şi am afişat cel mai forțat zâmbet posibil.

— Dacă nu vrei să faci asta, e ok. Am maşina în spate, putem pleca oricând şi să laşi dracu' tot, a zis serios privindu-mă în ochi la care eu am izbucnit în râs.

— Klaus, vreau să fac asta, am zis zâmbind de data aceasta sincer. Îl iubesc.

— Bine, atunci linişteştete, că aşa o să leşini, a zis la care eu am tras aer în piept şi am încercat să îi urmez sfatul.

 Pentru zece secunde am reuşit să mă calmez, doar că atunci am auzit muzica răsunând, semn că trebuia să întrăm. Şi sa dus naibii calmul meu.

— Acum e acum, am şoptit la care Klaus doar a zâmbit.

 Intrase-m în încăpere braț la braț cu Klaus şi prima persoană pe care am văzut-o fusese, el. Zămbind, ieşindu-i în evidență gropițele din obraji, se uita la mine mândru şi îmi făcu-se cu ochiul.

 Într-un film, în clipa aceea mireasa s-ar fi liniştit la văzul mirelui, însă... viața mea era orice doar un film nu.

 Şi în clipa aceea m-am împiedicat, şi probabil aş fi căzut dacă nu m-ar fi ținut Klaus de braț.

 Obrajii mi-au luat flăcări, şi dacă înainte eram palidă acum clar eram mai roşie decât rochia mamei.

 Iar Allan, tot la fel de calm şi zămbitor a aşteptat până am ajuns lângă el, la care el ia şoptit lui Klaus chicotind.

— Mulțumesc că ai adus-o întreagă, şoptise la care Klaus doar a râs.

 L-am luat de mână şi ne-am întors spre preot. Şi dintr-odată se ivii întrebarea în mine dacă chiar vreau asta, dacă sunt pregătită de asta. Nici nu puteam fii atentă la preot aşa de tare m-au acaparat gândurile negative.

— Da, da vreau, i-am auzit vocea lui Allan la care eu mi-am întors capul spre el şi atunci am ştiut.

 Mi-am găsit răspunsul în ochii săi albaştrii.

— Lauren Sophia Kenner, cu bună ştiință şi nesilită de nimeni vrei să te căsătoreşti cu Allan Marshall? întrebase preotul la care eu am zâmbit şi m-am uitat dinnou în oceanul ochilor săi.

 Este singurul lucru în viața mea de care am fost sigură.

— Da, da vreau, am zis la care toată sala a izbucnit într-un ropot de aplauze, ba chiar Klaus şi Jane fluierau.

— Poți săruta mireasa, zise preotul zămbind.

 Allan mă trase spre el brusc şi înainte de a mă săruta îmi zise uitându-se în ochii mei.

— Deabea aşteptam să te sărut, zise şi mă sărută zâmbind la care eu într-un final mă relaxase-m.

 Eram sigură de decizia mea, şi sigură de faptul că nu am greşit.

* În prezent*

— M-am săturat de fițele tale. Sunt sătul deja, înțelegi asta? întrebase Allan aproape țipând punându-şi mâinile pe cap.

— Te întreb ultima dată: unde ai fost? întrebase-m țipând privindu-l în ochi mânioasă.

— Şi eu îți zic pentru a zecea oară, la muncă, spuse exasperat privindu-mă cu maxilarul încleştat.

—  Mă înşeli, am afirmat privindu-l cu ochii mijiți.

— Fii atentă aici, habar n-am ce te-a apucat în ultima vreme însă vreau să te înştiințez că în aceşti cinci ani am fost devotat numai şi numai ție, deci pe mine nu mă acuza că te înşel! țipase furios la care eu mi-am dat ochii peste cap.

 Vrăjeli.

— N-ar fi trebuit să mă mărit cu tine, mi-a zis tata că nu pari de încredere dar nu l-am ascultat, ba chiar am rupt legătura cu el pentru tine, ca să ce?! Ca să mă înşeli şi după să mă minți cu neruşinare! țipase-m doborănd vaza de pe masă.

 Oh, asta e, oricum nu-mi plăcea vaza aia.

— Tu eşti nebună. De mai mult de cinci luni te comporți deparcă ai fii pe ciclu încontinuu, deci eu nu mai suport. E deparcă aş locuii cu o duşmancă nu cu soția mea, îmi spuse privindu-mă nervos.

— Eu crezi că te sufăr?! Nu doar că mă înşeli dar ai devenit şi un ipocrit cu normă întreagă. Nu te mai uiți la mine cum obişnuiai, uneori am ajuns să cred că suntem doar colegi de cameră nu soțul meu, i-am zis uitându-mă în ochii lui albaştrii care odată mă calmau, acum... acum nu mai simțeam nimic înafară de revoltă.

 Mă privise în ochi ridicându-se de la masă şi parcă îmi studia fiecare trăsătură ca după privirea să îi revină aspura ochilor mei. A vrut să deschidă gura ca să zică ceva dar a închis-o la loc ca să zâmbească trist.

— Atunci cel mai bine ar fi să divorțăm.

 Parcă timpul sa oprit în loc şi am am simțit cum lacrimile îmi înțepau ochii, a trebuit să îmi întorc capul ca să nu îi văd ochii.

— Ai dreptate, asta ar fi cel mai bine.