"Un copil poate oricând să-l învețe pe adult trei lucruri: cum să fie mulțumit fără motiv, cum să nu stea locului niciodată și cum să ceară cu insistență ceea ce își dorește." - Paulo Coelho
Ce e mai frumos decât atunci când îți poți lega viața...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Mergeam plictisit pe holul liceului în drum spre cabinetul de fizică, înjurându-mă în gând pentru că nu am chiulit împreună cu Will să bem o cafea în cafeneaua care era departe de liceu, și de ora de fizică.
Însă oricât de mult uram orele de fizică, atunci când am ajuns în cabinet iar privirea mi-a căzut pe bruneta frumoasă care avea un zâmbet contagios, nu îmi părea rău că nu m-am alăturat lui Will. Mare mi-a fost bucuria când am văzut că locul de lângă ea încă nu era ocupat, așa că nu am pierdut timpul degeaba și m-am așezat lângă ea. Și-a ridicat privirea spre mine privindu-mă surpinsă la care eu i-am arătat unul din zâmbetele mele cuceritoare.
—Bună, Lauren.
—Al! Hei, ce faci? m-a întrebat drăguță privindu-mă în ochi.
Am privit-o și pentru a nu știu câta oară m-am intimidat. Nu-mi era frică de ea, nu era o persoană care să inspire frică. Însă felul în care mă privea cu ochii ei verzi, de parcă vede prin tine. De parcă știa la ce te gândești înainte de tine. Puteam să jur că m-am înroșit, așa că repede am alungat intimidarea.
—Nu știu dacă să-mi pară rău că nu am plecat sau nu? am zis râzând la care ea zâmbit amuzată.
—Atunci înseamnă că ești într-o mare dilemă.
Mi-a zâmbit iar eu mi-am luat inima în dinți și m-am hotărât să o invit la o cafea.
—Mai este până ce începe ora, nu vi cu mine la cafeneaua de peste drum? am întrebat-o sperând din suflet să nu fiu respins.
Nu era un lucru ieșit din comun, faptul că Lauren îmi refuza fiecare invitație. Ba chiar rare erau momentele când mi le accepta.
—Știi, nu este o idee rea. Haide, s-a ridicat și și-a luat geanta pe umăr.
Iar eu am fost cel mai fericit om de pe pământ în acel moment.
Cu ea în dreptul meu am ieșit din clasă și cu pași mari m-am îndreptat spre ieșire iar ea aproape alergând mă urma.
—Al, mergi mai încet, te rog.
Am privit-o și văzând-o atât de mică lângă mine grăbindu-se după mine, m-am oprit privind-o.
—De ce alergi?
—Pentru că mergi prea repede.
—Lauren, eu nu merg repede.
—Ai picioarele lungi, eu am picioarele scurte. Nu pot merge la fel de repede ca tine.
Am privit-o și nu m-am putut abține să nu râd. Cu obrajii în flăcări m-a privit iar după a început să râdă și ea. M-a luat de braț și ținându-se de burtă râdea în continuu. Nu mai știam de ce râdeam, însă pentru prima dată după mult timp mă simțeam cu adevărat fericit.
