De dragul copilului...

Capitolul 4.: Lauren

Am privit de după perdea cum maşina lui Allan pleacă. Chiar şi după ce plecase şi nu mai era urmă de el, eu încă stăteam la geam.

Nu-mi venea să cred că a făcut curat în casă după mine, din propria sa inițiativă. Am zâmbit la gândul că a făcut asta pentru mine. M-am îndepărtat de geam şi cu paşi leneşi m-am dus în bucătărie unde am deschis frigiderul de unde am scos nutella. Am luat o lingură şi fără să simt vreun sentiment de remuşcare pentru că îmi încălcasem propria dietă, am început să mănânc.

Telefonul meu a început să sune, la care eu cu lingura în gură m-am uitat la apelant. Klaus.

Am zâmbit și am pus jos lingura răspunzând la telefon.

 — Bună. Ce faci? Cum ești? De ce nu m-ai sunat de trei zile, știi că mi-am făcut griji? Am crezut că te-ai alăturat unor traficanți de droguri sau de arme, am zis cât de repede am putut, la care pe linia cealaltă Klaus a izbucnit în râs.

— Nu-ți fă griji, încă trăiesc și nu fac nimic ilegal... cred, mi-a răspuns la care eu am râs amuzată.

— Ai puțin timp să vii pe la noi? Nu ai mai fost de mult, am zis sperând că va zice da, îmi era foarte dor de el.

— Îmi pare rău Laurie, însă sunt ocupat cu puradeii ăștia. Zici că sunt copiii diavolului, nu ai mei, îmi zise cu vocea frântă la final oftând.

 Încă un motiv pentru care nu am vrut copii. Aduc doar probleme și îți distrug viața. Dar cum aș putea să îi zic părerea mea despre copii lui Klaus, când ei sunt lucrul cel mai de preț al lui?

 — Așa sunt copiii. Trebuie să suporți consecințele dacă nu știi să folosești un prezervativ, sau măcar să o scoți la timp, am spus dându-mi ochii peste cap uitându-mă la verigheta de pe mâna mea.

 — Laurie, nu vei mai spune asta când vei avea și tu un copil, crede-mă, spuse Klaus la care eu mi-am dat ochii peste cap.

— Stai prea mult cu Olivia, ea obișnuiește să îmi zică asta, am zis zâmbind sarcastic.

— Este soția mea, de ce te miri că stau mult cu ea, și după un timp încep să vorbesc ca ea, îmi spuse chicotind la final.

— Asta este foarte ciudat, dar m-am obișnuit cu voi și așa, i-am zis râzând la final.

— Și ne iubești chiar și așa ciudați cum suntem, a spus mândru și parcă puteam să îl văd cum se umfla în pene acum.

— Da, vă iubesc și așa. Adică mai bine zis te iubesc și așa, am zis corectându-mă în timp ce mă ridicam și mă duceam în camera mea.

— Și eu te iubesc, surioara mea dragă, a zis Klaus la care eu am zâmbit.

Camera mea mirosea a Allan, și nu glumeam. Cred că o să mă mut în camera de oaspeți, da cred că asta ar fii cel mai bine.

— Te las acum, mai vorbim. Ai grijă de tine, și sună-mă mai des. Mi-e dor de tine frate, am zis simțind cum ceva îmi strânge inima.

— Și mie îmi este dor de tine Laurie, însă suntem amândoi ocupați, lucrurile nu mai sunt cum erau în liceu sau în facultate, a zis la care eu am închis ochii.

 Nu m-ai suportam, dacă nu încheiam discuția aceasta aveam să izbucnesc într-un plâns rușinos.

— Ai grijă de tine, pa, am zis repede și am închis telefonul.

Am privit telefonul câteva secunde după ce l-am închis și am oftat. Simțeam cum mă înțeapă ochii din cauza lacrimilor care amenințau să răbufnească. Însă m-am așezat pe marginea patului, mi-am închis ochii strâns iar după aceea m-am lăsat pe spate și am privit tavanul.

Aveam nevoie de fratele meu lângă mine. Aveam nevoie să îi spun problemele mele. Dar cum puteam să fac asta când singura lui problemă erau copii lui? Nu eram atât de egoistă încât să îl împovărez și cu problemele mele.

Dintr-odată am simțit cum stomacul mi se întoarce pe dos și cum toată mâncarea pe care am mâncat-o mi se întoarce în gât. Într-o clipă m-am ridicat de pe pat și am fugit până la baie ținându-mi mâna la gură, iar în cap singurul lucru care îmi trecea era: "Nu vomita pe jos! Nu vomita pe jos!"

Ajunsă în baie m-am lăsat în genunchi în fața toaletei și am vomitat totul simțind cum tot corpul meu se contracta și cum toată camera se rotea împreună cu mine. 

Voiam să îl strig pe Allan să vină să mă sprijine. Să îmi țină părul măcar. Însă nu era aici, și mă simțeam mai sigură decât niciodată.

După ce terminase-m de vomitat, m-am așezat lângă toaletă si am început să plâng strângându-mi genunchii la piept. Eram atât de singură.

Nu voiam să o deranjez din nou pe Jane cu problemele mele, nu voiam să îl deranjez pe Klaus care era ocupat, iar Allan... mai înainte plecase, și oricum nu aveam dreptul să îl mai sun când aveam nevoie de el, doar divorțam. Puteam să mă descurc cu atât, doar eram o femeie adultă cu capul pe umeri.

Trebuia să mă învăț cu singurătatea, pentru că de acum așa va fii viața mea.

  * După 2 săptămâni *

M-am uitat pentru ultima dată în oglindă. Părul meu îmi cădea drept pe umeri, machiajul meu îmi acoperea toate imperfecțiunile, purtam cămașa mea bleo-marin, o fustă neagră mulată pe corp și tocuri negrii. Totul arăta exact cum trebuia pe mine. M-am întors și m-am uitat în jur prin casă, era ordine. Totul era exact cum trebuia să fie. Iar asta însemna că puteam să plec.

Am luat pe mine paltonul bej, iar geanta mea neagră am luat-l în mână. Mi-am luat cheile, și am ieșit din casă închuiând ușa după mine, iar după cu pași calmi m-am îndreptat spre mașină și m-am urcat în ea. Am introdus adresa în GPS, și am pornit.

Mi-era atât de frică să nu vomit, sau să nu încep să plâng, sau să încep să râd ca o isterică și acolo.  Mi-era frică să nu mă fac de râs. În ultima vreme, habar n-aveam ce este cu mine. Aveam o poftă ciudată, erau zile când nu mă puteam ridica din pat, vomita-m aproape tot ce mâncam. În curând, voiam să consult un psiholog, mai mult ca sigur divorțul mă afecta-se și psihic. Ca totul să fie mai frumos ieri ar fi trebuit să îmi vină menstruația, dar nu mi-a venit, și stăteam cu frică ca nu cumva să îmi vină în clipita aceea.

Am parcat, și m-am uitat în sus la blocul imens care mi se înălța în fața ochilor. Allan are gusturi bune sinceră.

Am coborât din mașină și cu pași mici m-am îndreptat spre intrarea din bloc. M-am uitat la lista de nume, căutându-l pe el. Apartamentul 7B: Allan Marshall. Am apăsat pe buton, și am așteptat ca cineva să îmi răspundă, dar nimic. Cred că își bate joc.

—Mă scuzați, îmi spuse un domn mai bătrân din spatele meu, și deschise ușa. Intrați,doamnă, îmi spuse cu un zâmbet mic în colțul gurii.

—Mulțumesc, i-am zis zâmbindu-i la rândul meu și am intrat.

Am început să urc scările căutând cu ochii ușa pe care să scrie: 7B. Pe etajul doi l-am găsit și cu tragere de inimă am bătut la ușă, și după am așteptat.

O femeie cam de aceeași statură ca și mine, părul lung brunet, ochii căprui, nu purta machiaj și totuși avea tenul perfect, era îmbrăcată într-o bluză neagră și jeanși albaștrii. Putea fii sora mea atât de mult semăna cu mine la înfățișare.

— Oh, scuză-mă, cred că am greșit apartamentul, i-am zis bâlbâindu-mă și luându-mi telefonul în mână vrând să-l sun pe Allan.

— Cine este la ușă Hanna? i-am auzit vocea lui Allan, iar după puțin apăru-se în spatele fetei la bustul gol.

M-am blocat, simțind cum totul se învârtea cu mine, mi-am scăpat telefonul și mi-am dus mână la gură șocată. Am simțit cum picioarele încep să îmi tremure și cum solul îmi alunecă de sub picioare.

Ultimul lucru pe care mi-l amintesc înainte ca totul să devină negru, era vocea lui Allan, care îmi spunea încet pe nume.