De dragul copilului...

Capitolul 7.: Lauren

Am mai luat o înghițitură din cina pregătită, când am auzit soneria de la ușă. Cu inima în gât și cu zâmbetul pe buze m-am pregătit să deschid ușa. Cum l-am văzut pe Klaus stând în ușă zâmbind, nu m-am putut abține, și i-am sărit în brațe fără să zic măcar vreun bună sau ceva. Klaus râzând m-a strâns la pieptul lui, iar eu mi-am adâncit fața în jacheta lui pe care se simțea parfumul lui.

—Mi-ai lipsit Laurie, mi-a șopitit Klaus la care eu l-am strâns și mai tare în brațe luptându-mă cu lacrimile mele.

—Și tu mi-am lipsit, frate, am șopitit cu fața încă în pieptul său.

—Vicky, Paul, lăsa-ți ghivecele cu flori în pace! am auzit vocea lui Olivia de lângă noi. Paul, nu cumva să bagi aia în gură! Oh, Doamne. Scuip-o, acum!

M-am îndepărtat de el și am privit spre copiii lui demenți, care voiau să îmi distrugă florile. Însă nu-mi păsa de ei, iar privirea mi-am axat-o pe Klaus din nou. Purta pantaloni negrii, o bluză de un roșu închis care îi evidenția mușchii și peste care avea geaca neagră. Părul lui negru era aranjat ca întotdeauna, iar în ochii lui căprui puteam vedea fericirea sinceră.

Olivia purta jeanși de un albastru închis, o bluză gri iar peste un cardigan de un verde închis care era încheiată, geaca de un albastru închis și ghetele negre. Părul ei blond care îi ajungea până la umeri era ușor ondulat iar pe față i se vedea oboseala și acneele din cauza lipsei de machiaj. Era o femeie frumoasă cei drept, însă era anostă. Era dedicată în totalitate familiei ei și a locului ei de muncă la agenția de turism. Loc de muncă pe care nu l-ar părăsii oricât de prost plătit ar fi.

—Bună dragilor, am zis deschizându-mi brațele îmbrățișând-o scurt pe Olivia, iar monstruleții Kenner aproape m-au doborât când s-au aruncat pe mine ca să mă îmbrățișeze.

—Bună, mătușă Laurie, au zis Vicky și Paul în cor.

—Haide-ți intrați în casă, am zis drăguță dându-mă din ușă.

Olivia și copii au intrat, monstruleții din urmă începând să sară pe canapea și scoțând-o din pepeni pe Olivia, care mi-a dat geaca ei și s-a dus repede să aibă grijă de copii.

Klaus a intrat cu o valiză și două rucsace mai mici în mâini, iar pe fața lui era întipărit zâmbetul lui vesel. Singurul lucru pe care îl făceam în momentul acela era să mă bucur de prezența fratelui meu drag, pe care nu îl văzuse-m timp de cinci luni.. Atunci când a pus bagajele jos, l-am îmbrățișat din nou, punându-mi mâinile în jurul gâtului său, iar el m-a strâns la pieptul lui și m-a ridicat de la sol. Mă bucur atât de mult că este aici.

—Și cum se simte surioara mea favorită? a întrebat dându-mi drumul și dându-și jos geaca.

—Sunt singura ta soră, deci fie că vrei sau nu, trebuie să fiu favorita ta. am spus râzând evitându-i întrebarea.

Ce ar fi trebuit să îi răspund la întrebare? Că eram însărcinată? Că am fost pe punctul de a divorța cu Allan, însă am hotărât să ne mai dăm o șansă?

—Tu faci cât zece la un loc, mi-a zis dând cu mâna în aer, la care eu am râs. Defapt nu cât zece, ci o sută.

—Hai, amuzantule. Să vă ducem bagajele în camerele voastre, i-am spus zâmbind cu gura până la urechi.

—Copii, Liv, veniți aici! a țipat Klaus la care monstruleții au venit fugind la el, iar Olivia oftând. Laurie, o să ne arate camerele în care v-om sta, a spus făcându-le cu ochiul copiilor lui.

I-am condus spre camera de oaspeți viz-a-viz de a mea, iar pe copii i-am dus în camera de lângă mine.

—Miroase a aer aici, tușă Laurie! a țipat Vicky după ce a adulmecat prin cameră cu ochii mari, privindu-mă, deparcă asta ar fi o catastrofă.