"Un copil poate oricând să-l învețe pe adult trei lucruri: cum să fie mulțumit fără motiv, cum să nu stea locului niciodată și cum să ceară cu insistență ceea ce își dorește." - Paulo Coelho
Ce e mai frumos decât atunci când îți poți lega viața...
Mi-am sprijinit capul de ușa băii și am oftat adânc. Mă durea capul și eram obosit. Eram obosit tot timpul, un timp credeam că era din cauza lipsei de somn, mi-a trebuit puțin timp să-mi dau seama că acest gen de oboseală nu poate fi rezolvată cu un somn bun.
Relația mea cu Lauren era toxică, eram conștient de asta. Știam și faptul că mă distrugeam încet lângă ea. Dar aleg să stau. Pentru viitorul meu copil. Pentru că asta a fost tot ceea ce mi-am dorit toată viața mea, să fiu tată.
Mereu am vrut ca moștenirea mea să fie copii sau copilul meu.
Așa că am luat aer adânc în piept îndreptându-mă și am bătut ușor în ușă.
– Lauren, te rog ieși de acolo să putem discuta, am zis cu vocea frântă.
Am așteptat cu mâna pe clanță ca ea să-mi deschidă. Însă nu am primit niciun răspuns.
Am oftat și m-am îndepărtat încet de ușă înfrânt. Pentru că eram obosit și pur și simplu eram sătul de certurile care păreau că nu se mai termină. Eram sătul. Obosit. Trist. Și nervos.
Dar am ales să o las în pace. Să-și facă de cap, iar când o să fie dispusă să iasă din baie am să stau jos cu ea și voi încerca să îndrept lucrurile. Dar nu acum.
Mi-am luat telefonul în mână și plictisit am început să mă uit la pozele pe care Will tocmai ce le-a postat pe instagram. Erau pozele de la cina pe care am avut-o, atunci când Klaus și Olivia au ajuns.
Prima poză era un selfie cu el, Olivia și Klaus zâmbind larg și fericiți în cameră. A doua era o poză cu Jane și cu mine zâmbindu-i lui Will care ne făcea poza. A treia poză era cu mâncarea pregătită de Lauren. Iar ultima poză a fost cu Paul și Vicky în brațele lui Will.
Am surâs, știind că zâmbetul larg al lui Will de pe poză nu a durat mult. Deoarce Vicky după ce poza a fost făcută a început să-l tragă de ureche, iar Paul l-a lovit între picioare. S-a văicărit vreo zece minute, iar după a renunțat la poze și s-a apucat de băut. Dar aceste puține poze măcar erau reușite.
Am apăsat de două ori pe poză, apreciind-o și am aruncat telefonul lângă mine pe canapea privind spre ușa băii, dorindu-mi ca bruneta mea încăpățânată să iasă odată deacolo.
Priveam ușa, bătând din degete, așteptând. Nu știu cât am așteptat, însă am simțit cum pieptul mi se strânge din cauza durerii așa că m-am ridicat și am plecat în bucătărie.
Am scotocit în dulapul de sus, până ce am găsit pachetul meu de țigări, pe care l-am ascuns de Lauren, Am scos una din pachet, punând-o între buze, iar pachetul l-am pus înapoi în dulap. Am căutat cu disperare o brichetă în sertar, simțindu-mă din ce în ce mai anxios, atunci când nu-l găseam. Aveam disperată nevoie de recreare, iar faptul că nu găseam o nenorocită de brichetă mă scotea din sărite. Am dat cu piciorul în dulap și mi-am continuat căutarea.
– Ce cauți? am auzit vocea lui Lauren în spatele meu, la care eu fără să vreau m-am tensionat din nou.
Bine că poate să stea o oră bosumflată, ignorându-mă. Dar în momentul în care aș vrea și eu să mă relaxes, apare ca să strice totul.
– Nenorocita de brichetă, unde ai pus-o din nou? am întrebat nervos întorcându-mă spre ea.
– Trebuie să fie în sertar, a spus Lauren venind lângă mine și doar în câteva clipe scoțând bricheta punând-o pe blat.
– Mersi, am zis luând-o în mână aprinzându-mi țigara și trăgând din ea scăpând bricheta din mână în sertarul deschis.
– De când te-ai apucat să fumezi din nou? a întrebat așezându-se pe scaun.
– De câteva luni.
A dat din cap fără alte comentarii și am stat în liniște, pentru câteva minute. Știam că trebuia să am grijă la ceea ce aveam să zic sau să fac. Chiar și așa așteptam ca în orice clipă să înceapă să se ciondănească cu mine din cauza fumului de țigară. Însă doar stătea în liniște privind în gol.
Într-un final s-a uitat la mine și fără să vreau mi-am simțit inima rupându-se în bucăți. Pentru că, atunci am văzut-o cu adevărat. Cum defapt era la fel de distrusă ca și mine, doar că ascundea asta sub o mască de scorpie. Sub o mască care o distrugea. Femeia care stătea în fața mea, era doar rămășițele fetei de care m-am îndrăgostit. Și totuși încă mai speram că o puteam aduce înapoi, pe Laurie a mea.
– Trebuie să vorbim, despre, a spus luând o gură mare de aer și a continuat, asta. Eu nu mai pot să continui așa. Mă transform în persoana pe care am urât-o toată viața mea.
Am privit-o și am aruncat chiștocul țigării în chiuvetă. Dacă cumva avea să sugereze idea divorțului, nu acceptam în niciun caz. Dacă nu ar fii însărcinată, aș fi de mult cu Hanna în apartamentul modest pe care mi l-am dorit din liceu. În schimb sunt captiv cu o femeie pe care în trecut am iubit-o ca pe ochii din cap, locuind într-o casă ca a părinților lui Lauren și prins în ghiarele trecutului și a viitorului. Însă sunt pregătit să mă sacrifice trup și suflet pentru copilul meu. Chiar dacă nu trăiesc viața pe care mi-o doresc, măcar o să am alături o ființă mică, care mă va striga tată și pe care deja-l iubesc mai mult decât orice pe lume.
– O să găsim noi o soluție de mijloc. Să fie bine pentru toată lumea, am zis bland apropiindu-mă încet de ea. Îmi pare rău pentru tot ceea ce ți-am făcut. Îmi pare rău că nu sunt neglijent. Îmi pare rău de faza cu Hannah. Și cel mai mult îmi pare rău că te-am făcut să plângi, am continuat luându-i fața în palmelele mele. Îmi pare foarte rău.
Iar în clipa următoare a izbucnit într-un plâns, care m-a răvășit deadreptul. Fără să-mi dau seama m-a luat în brațe sprijinindu-și capul de burta mea. Am luat aer adânc în piept încercând să-mi reprim impulsul de a plânge, Trebuia să fiu puternic. Trebuia să fiu puternic pentru ea. Trebuia să fiu puternic pentru noi.
– Mi-e atât de frică, a suspinat strângându-mă mai tare în brațe.
Am zâmbit slab și am șoptit în timp ce mi-am trecut mână prin părul ei:
– Eu sunt deadreptul terifiat.
Am auzit-o trăgându-și nasul și mi-a mângâiat spatele încet.
– Dar o să trecem prin asta împreună, la fel cum am făcut întotdeauna, am spus îngenunchiind în fața ei.
– Ție ți-e ușor de zis asta, nu tu trebuie să-l naști, a zis trecându-și mâna după gâtul meu, la care eu am râs dându-mi ochii peste cap.
Și-a sprijinit capul de umărul meu și am stat așa tăcuți amândoi, pentru nu știu cât timp.
Poate că nu eram cel mai perfect cuplu și poate că relația noastră era într-un fel toxică. Însă un lucru era sigur, orice s-ar întâmpla noi o să fim unul lângă altul.
Și chiar dacă v-om trece prin iad, o v-om face împreună.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
N/A: Un an nou fericit!
Sper din suflet că v-a plăcut noul capitol. Și scuzați-mi eventualele greșeli gramaticale, este un capitol needitat.
