De dragul copilului...

Capitolul 2.: Allan

Mă simțeam oribil. Pentru prima dată în viața mea simțeam că am inima frântă. Poate că nu o iubeam pe Lauren cu aceeaşi intensitate ca acum câțiva ani, însă dacă aş zice că nu o iubesc aş minții. Pentru că o iubesc, nu la fel cum o făceam, dar o iubesc.

Însă nu o mai suport, cu toate fițele ei şi cu toate mofturile ei, pur şi simplu mi-a ajuns.

M-am ridicat de pe canapeaua incomodă şi l-am privit pe Will cum încerca să îşi facă nod la cravată dar nu reuşea nicicum.

— Nici de îmbrăcat nu te poți îmbrăca fătălăule, i-am zis ridicându-mă în şezut pe canapea.

— Zise ăla care a fost dat afară din casă de propria sa nevastă, zise râzând aruncând pe măsuța de cafea cravata.

— Mă ți-am zis şi aseară îți zic şi acum: Nu m-a dat afară am plecat de bună voie, am zis punându-mi picioarele pe măsuță.

— Da, da de aia ai venit aici ca un câine plouat, pentru că ai plecat de bună voie, cică, zise Will dându-şi ochii peste cap.

— Pentru că divorțez. De aceea am venit ca un "câine plouat", am zis imitându-l la care el practic a tras masa de sub picioarele mele.

— Mă dacă o iubeşti de ce nu lupți pentru ea? a întrebat încruntat.

— Pentru că a devenit o scorpie.

Şi aşa şi era, nu mai este femeia drăguță şi iubitoare care a fost odinioară. Acum e doar un sac plin de nervi şi de ifose. Deci nu cu mine era problema ci cu ea. Nimeni nu ar fi rezistat cu o persoană ca ea.

— Mai bine ai începe să te pregăteşti dacă nu vrei să întârzii, a zis Will simplu la care eu m-am trântit înapoi pe canapea.

— Cred că măcar azi îmi permit o zii liberă, am zis luând telefonul în mână căutând numărul şefului.

Azi am chef de orice doar de mers la muncă nu.

— Alo?

— Şefu, azi nu pot venii la muncă, sunt bolnav.

— Bine, odihneşte-te liniştit. Și însănătoșire grabnică.

— Mulțumesc, larevedere.

Am pus telefonul jos şi l-am privit pe Will care mă privea cu gura căscată.

— Mă asta a fost impresionant, a zis Will privindu-mă deparcă aş fi fost un extraterestru. Mă mir că te-a crezut așa de repede.

— Timp de două luni am lucrat ore în plus pentru a putea să iau casa pe care eu şi Lauren ne-am dorit-o dintotdeauna. Cred că deja sa săturat de fața mea, am zis la care Will a pufăit nervos.

— Eu uneori cred că chiar şi când te caci la ea te gândeşti. Mă dacă chiar a-ți hotărât să divorțaț atunci dă-o uitării, a zis Will luându-şi geaca pe el.

— E greu să uiți pe cineva pe care ai iubit timp de 15 ani şi ai fost căsătorit cu acea persoană timp de cinci ani. Dar ce îmi răcesc eu gura cu cineva care are doar aventuri de o noapte, am zis eu dându-mi ochii peste cap.

— Sper că atunci când mă întorc să nu te mai găsesc aici măi Romeo, a zis Will înainte să iasă pe uşă.

— Bine dar e probabil să nu îți găseşti argintăriile când te întorci, am țipat după el şi m-am uitat la valiza lui pe care a lăsat-o lângă uşă.

Uneori mă mir că nu îşi pierde capul la ce prost este.

Un prieten bun şi recunoscător s-ar fi ridicat şi l-ar fi dus după el însă eu clar nu sunt un prieten bun. Ci sunt cel mai bun prieten, iar cei mai buni prieteni stau şi se uită cum prietenul lor cel mai bun se chinuie.