De dragul copilului...

Capitolul 5.: Allan

— Ce naiba s-a întâmplat mai înainte? întrebă țipând Hanna uitându-se cu ochii mari la Lauren care era pe jos.

Sincer eram atât de șocat încât habar n-aveam ce să zic sau fac. Nu credeam că o să vină atât de devreme. Nu voiam să afle de relația mea cu Hanna atât de repede. Stai puțin, despre ce vorbesc eu aici? Eu cu Hanna nu avem nicio relație. Suntem doar prieteni. Bine... prieteni mai speciali... dar tot prieteni suntem. Dar totuși ce contează, divorțăm. Iar... "prietenia" dintre mine și Hanna a început doar acum o săptămână, nu credeam că va afla atât de repede.

—Sun ambulanța acum, am zis și chiar și eu m-am mirat cât de ciudat mi-a sunat vocea.

—Sun eu ambulanța, tu du-te și îmbracă-te, a zis luând telefonul speriată.

Am luat prima cămașă din dulap și am luat geaca neagră de pe cuier.

—Ambulanța vine în câteva minute, a spus Hanna privindu-mă.

— Bine, am zis evitându-i privirea și privind-o pe Lauren în schimb.

 Nu pot avea și eu o viață liniștită? Fără Lauren care apare la ușa mea și leșină când îmi vede prietena? Cer mult? Vreau doar să scap de ea. Nu cred că cer atât de mult.

— Chiar, cine este femeia asta? a întrebat Hanna rezemându-se de perete.

— Este... soția mea. Adică fosta mea soție. Defapt încă este soția mea pentru că nu am divorțat. Este complicat... am zis oftând la final.

— Stai, ce? Soția ta? Ce naiba, eu am fost deacord să ne facem de cap însă nu știam că ești însurat, a zis Hanna nervoasă trecându-și mâna prin păr.

M-am dus până la ea și i-am luat fața în mâini privind-o în ochi.

— Nu voi fi însurat pentru mult timp. Mai e puțin și voi fi un om divorțat, i-am spus dându-i o șuviță după ureche.

— Sigur? a întrebat privindu-mă serioasă.

—Sigur, am zis zâmbindu-i în colțul gurii.

Mi-a zâmbit și ea și m-a sărutat scurt pe buze.

—Eu o duc jos acum pe Lauren și mă duc cu ea până la spital cu ambulanța. Să închizi ușa după ce pleci, am zis după ce ne-am despărțit din sărut.

—Bine, a zis Hanna zâmbindu-mi dulce.

I-am dat drumul Hannei și am luat-o pe Lauren în brațe și am dus-o jos să aștept ambulanța. Simțind-o atât de aproape pe Lauren mă simțeam ciudat, însă îmi tot ziceam că în curând nu voi mai avea deaface nimic cu ea așa că am ignorat sentimentul.

Deja în fața blocului era acolo ambulanța așa că am înmânat-o lor.

—Pot venii și eu cu ea? am întrebat privind-o cum era pusă cu targa în ambulanță.

—Depinde de cine sunteți, a zis medicul privindu-mă serios.

Îmi făceam griji pentru ea, sincer. Doar oricât de mare ar fi fost șocul pentru ea să vadă că o femeie a deschis ușa, n-ar fi trebuit să leșine... cred.

— Soțul ei, am spus privind-o pe Lauren care era pe targă.

— Bine, intrați în ambulanță, mi-a zis la care eu am ascultat de el ca un băiat cuminte ce sunt și cum am ajuns lângă ea am apucat-o de mână.

Nu știu de ce, poate din cauza fricii, poate pentru că era deja o obișnuință să o țin de mână când e rău sau poate pentru că... pur și simplu simțeam nevoia să o țin de mână.