Elizabeth

Întâi Mai

Somnul mă ocolește iarăși. Mă aflu în odaia mea de culcare, învăluită în beznă, așezată în pat cu așternuturile până în dinți, străbătută de un tremur zguduitor și de gândurile mele fulgerătoare, care mă întreabă întruna ce are să urmeze să mi se întâmple mâine dimineață. Spre ivirea zorilor mă scufund recunoscătoare în marea de vise, dar cele câteva ore de somn se simt precum câteva minute agonizante; sunt mai obosită decât am fost atunci când m-am culcat. Mă trezesc iute din pat, îmi privesc rochia de nuntă, cea nouă, cenușie și deși încerc, nici un zâmbet nu îmi mai încolțește pe buze. Nu mai sunt atât de veselă, ci mă simt greoaie, somnoroasă și învăluită de un sentiment de nesiguranță care mă cuprinde până în tălpi. 

Mă îndoiesc.

Când mama intră în odaia mea de culcare, înveșmântată în cea mai bună rochie a ei, mă îndoiesc. Când plecăm amândouă în mare grabă, cu doamnele ei de companie și pajul, mă îndoiesc. Când străbat pădurea călăuzită de ea, simțindu-i strânsoarea mâinii în jurul încheieturii mele, la pas iute pe cărarea îngustă, mă îndoiesc. Las casa de la Grafton în urmă, pășind cu repeziciune spre noua mea căsnicie — spre noua mea iubire, spre noul meu viitor, care e atât de aproape și totuși pare atât de îndepărtat, ascuns între norii de ceață a dimineții. Tocmai îmi dau seama că mi-e frică; mi-e frică că mă va lua în derâdere, mi-e teamă că mă va folosi, că se va culca cu mine, își va satisface pofta iar apoi mă va părăsi — așa cum le-a părăsit și pe celelalte — plină de rușine și de păcat. Poate chiar mai rău! Poate că nici nu va veni. Probabil că și-a revenit în simțuri și și-a dat seama că nu se poate însura cu mine. Poate că și-a dat seama că pacea cu Franța este mult mai importantă decât o țărăncuță de pe marginea drumului. Poate crede că nu merită să riște într-atât încât să facă din propria curte un vrăjmaș. Mă întreb de ce simte mama acum, când mă călăuzește prin tufișurile umbroase și umede ale pădurii. Ce ar putea gândi o femeie care a fost odată prima doamnă a Franței și a doua a Angliei, care mă escortează în mare taină, mă împinge de bună voie spre o căsătorie privată de care abia că știe cineva, care ar putea fi negată oricând? Cartea acesta a mai jucat-o chiar ea cu propria ei căsătorie. S-a măritat în taină, chiar înainte ca lorzii să îi ordone un nou soț, luându-l drept mire pe cel care a fost scutierul ducelui ei, stăpânul Franței. De bună seamă că ea a răzbit. De bună seamă că nimeni nu a despărțit-o de bărbatul iubit. De bună seamă că nici o închisoare, nici un rege și nici un consiliu nu le-a putut sta în cale. Pentru mine de ce ar fi diferit? Privesc în spate și gândesc: probabil că nimeni din tărâm nu mă va putea despărți de acest soț, însă o va putea face el însuși, dacă și-ar dori, într-adevăr, asta.

Avem o capelă mică în inima pădurii, capela familiei, iar când ajungem, pot să îl văd așteptând, drept precum un brad, cu înălțimea lui ce te face să șovăi și cu zâmbetul amețitor zugrăvit pe buze. Când mă vede venind se înseninează pe dată, exact ca un băiețandru. Capela se scaldă în primele raze de lumină ale răsăritului, încălzind cărămizile reci, făcând-o să pară mai degrabă un micuț castel de pe o insulă pustie. În umbra verzuie a turnului, la dreapta întrării cu boltă stă el, cu preotul alături; mă cuprinde în brațe cu atâta dor și îmi sărută mâna cu atâta patimă încât nu îmi mai pasă de nimic, nu îmi mai pasă de ce se întâmplă — vreau să îl am și atât, să fie al meu; al meu pe veci. Mă privește câteva momente, zâmbindu-mi luminos; gestul îmi face inima să crească de bucurie. În lumina soarelui ce tocmai răsare și ne promite o zi fierbinte, îl văd îmbrăcat în straie neobișnuit de simple. Pare precum un călugăr îmbrăcat în lână verde iar pe cap are o pălărie mică. La brâu, lângă pumnal, poartă un corn folosit pentru vânătoare și singurul gând pe care îl pot avea este faptul că nu și-a dorit să fie recunoscut.