Elizabeth

Cea dintâi

Eu și Edward plecăm la Fotheringhay. Suntem în mare procesiune înapoi spre Northamptonshire, unde regele voiește să pună la cale o mesă pentru tatăl și fratele său, cei doi martiri ai Casei de York, ale căror leșuri au fost îngropate în morminte umile, sărăcăcioase și murdare de la Castelul Pontefract. Plecăm la primul ceas, când întunericul nu apucă încă să se risipească de pe cer iar stelele sunt acoperite de o pătură joasă de nori grei ca plumbul din care amenință să se slobode o furtună de zăpadă. Pentru mine e o călătorie lungă și ostenitoare. Sunt în ultimele luni de sarcină și mă simt stângace. Călătoria nu îmi priește deloc, căci deși soțul a poruncit să mi se aducă litiera, tot ce simt sunt zgâlțâiturile provocate de drumeagurile proaste de la țară. Ba mai mult, pântecul imens mă încurcă și mi-e greu să rămân într-o singură poziție, cu toate că uneori mă tolănesc lacom, tânjind după confortul pe care patul îmbrăcat în blănuri căptușite mi-l oferă. În litieră e o moașă care îmi așează tăciuni încinși într-un vas ca să răspândească căldura, să mă ferească de ger. Străzile principale sunt înghețate iar marginile de drum sunt pline de mlaștini. Vremea e rece, ogoarele sunt împâslite de o negura atât de groasă încât abia că văd ceva; soarele se ascunde iar Anglia devine un loc al întunericului. Chiar și la Fotheringhay, toate drumurile sunt îngropate în omăt cu apă iar caii își scaldă copitele în noroiul mâlos. Pentru Edward e o procesiune dusă în tăcere deplină, înveșmântată într-o furie mocnită. Regele a poruncit să fie liniște. Nimeni nu cântă, trâmbițele nu își slobod cântecul pentru a ne anunța venirea, stindardele și flamurile Casei noastre flutură deasupra dar abia se văd, garda regală nu e deloc veselă iar bărbații împart șoapte, precum am fi o curte a umbrelor. Acum îl avem pe regele Henric în mâinile noastre, închis în odăile cele mai sigure din Turnul Londrei, însă cauza lui nu a fost uitată. Regina Margareta și fiul ei sunt încă în libertate iar asta este printre cele mai rele lucruri. Edward nu vrea să arate că îl frământă însă eu știu că nu își va putea găsi liniștea până ce nu se va răzbuna cum se cuvine, până ce tatăl și fratele cu care și-a petrecut copilăria nu vor fi răzbunați cu adevărat. Iar asta va fi cel mai greu de făcut — să așezi Casa de York pe tron odată pentru totdeauna.

Pentru ducesa văduvă Cecily, soacra mea, care ne așteaptă în fața porților înghețate ale Castelului Fotheringhay, reședința ei principală, pare ceasul cel mai întunecat din an. Trag draperia și o văd prin fereastra îngustă; e înveșmântată în robe de cel mai obscur albastru, boneta din catifea e la fel de mică precum ar fi a unei slujnice iar vălul din vârful ei plecat abia se ițește, ca și când i s-ar fi lipit cu totul de piele. Veșmintele ei de doliu au un ton atât de trist încât mi-e greu să o recunosc. E prima oară când îi văd lipsa de grație; simt că îi lipsește focul mâniei față de mine, ca și când s-ar fi stins subit, lăsând în urmă o carapace goală, un trup bătrân, rece, fără suflu. E îndoliată din cap până în tălpi; cei cinci ani plini de singurătate și de pierderi îi sunt întipăriți pe chip. Ridurile de deasupra frunții sunt pline de patimi lumești. E prima oară când văd cum durerea îi răpește mândria și îi acoperă chipul alb ca spuma laptelui, precum ai însemna o hartă. S-au împlinit cinci ani de la moartea bărbatului pe care îl iubea și în care se încredea, scurtat de cap precum un trădător; fiul ei, scumpul ei Edmund, la numai șaptesprezece ani ai săi, i-a fost tovarăș chiar și în moarte, cu inima străpunsă de un pumnal ascuțit, ucis cu brutalitate de bărbații reginei Margareta. Ca umilința să fie și mai mare, capetele le-au fost așezate pe poarta orașului York iar ducelui i s-a așezat o coroană de hârtie pe cap în semn de batjocură.

Cavalcada se oprește imediat ce intrăm în curte. Când mă ridic îmi simt picioarele umflate datorită sarcinii, ceea ce îmi oferă o senzație proastă. Însă chiar mai rău decât atât, îmi dau seama că încremenesc pe dată, străpunsă de fiorul fricii și înghețului. Inima mea caldă împietrește iar sângele fierbinte îmi îngheață în vine numai când mă gândesc. Când cobor din litieră cocolită de blănuri negre de samur, încălțată în cizme de călărie care îmi taie pulpa piciorului, întorc iarăși privirea și o văd la intrare, ceea ce mă face să simt cum genunchii mă lasă. Pruncul bate incontrolabil în pântec, mă împunge și apasă, făcându-mă să icnesc, simțind o senzație imediată de a mă ușura, dar nu mă mișc. Vremea e atât de rece încât îmi pare că văd două siluete bărbătești în spatele ei micuț, sub bolta din piatră ce duce spre hol; două fantome războinice ce veghează asupra ei precum un duh, precum doi îngeri trimiși de Dumnezeu să o mângâie. Par aievea și pot pune rămășag că le-am văzut mișcându-se în vânt, pâlpâind în dansul fulgilor de nea.