Elizabeth

De astăzi, ei vor fi morți!

Domnia ta, tată, cum este posibil să te îndoiești de el? El este tot ceea ce Anglia a avut întodeauna nevoie. Este tânăr, puternic, hotărât, avut, viguros în luptă, generos și pios. Cum poate domnia ta, tată, încă să poți crede că nu mă iubește?

Sunt întâmpinată cu căldură în Turn, sunt primită precum o eroină care a venit să își salveze norodul, care nu fuge de îndată ce își știe soțul și regatul în primejdie, o englezoaică, o englezoaică adevărată. Capitala ne iubește, reputația noastră aici este bună, londonezii ne iubesc și îndrăgesc Casa de York, oamenii sunt calzi și buni și îmi trimit chiar și un butoi de vin în dar. Sunt bucuroasă că Warwick nu a ajuns înainte să sosesc eu, că Londra e sub comanda mea acum și mi-e din ce în ce mai teamă că asta ar fi zadarnic dacă îl va ucide pe rege în temnița lui. Pregătesc reședința pentru asediu, închid porțile în fața rebelilor, zăvoresc ușile în fața tuturor, dau ordine tunarilor să pândească vreun pericol de la înălțimea crenerurilor turnului de veghe, arcașilor le poruncesc să pândească prin tăișul ambrazurilor și trimit mesaje și scrisori tuturor celor pe care îi socotesc de partea noastră ca să se ridice la arme și să plece neîntârziat spre Nord. Rămânem baricadați în odăile mele private — nimeni nu intră și nimeni nu iese fără știința mea. Trebuie să rămânem în siguranță, de dragul lui Edward, de dragul mamei și de dragul copiilor mei.

Apoi aștept. Îmi pierd nopțile întrebându-mă dacă îl voi mai vedea pe rege vreodată. Mă întreb ce simte acum, ce gândește și mai mult decât orice, nădăjduiesc că e în siguranță. Adorm, cu cuverturile până la urechi, fără măcar să mă simt caldă. Mă trezesc brusc, cu inima tresărind și galopând de spaimă, băgând de seamă că sunt singură într-o capitală, într-o odaie imensă, într-un palat și mai imens și că șovăi într-un pat gol și rece. Visez iar și iar, înspăimântată de soarta mamei mele care a fost acuzată de vrăjitorie la procesul condus de însuși Warwick și de unul dintre subordonații lui, Thomas Wake, care pretinde cu atâta mârșăvie că l-a fermecat pe Edward ca să se însoare cu mine, învinovățind-o de un complot împotriva mea și a familiei yorkiste. Mama mea, care își adoră ginerele, care mă iubește atât de mult încât mă sărută în fiecare dimineață și seară, al cărei soț și fiu au fost decapitați precum trădătorii în slujba soțului meu și care își iubește atât de tare nepoții încât nu ar putea vreodată să facă așa ceva. Gândul că aș putea-o pierde și pe ea mă face să mă foiesc în patul cu saltele înalte. Fără vreo liniște în visele mele, fără vreo fericire și nădejde de care să mă agăț, îmi ridic privirea la orice zgomot, ghemuindu-mă la căpătâiul iatacului, mereu cu chipul îndreptat spre ușă, ca și când mi-ar fi teamă că Warwick ar putea da buzna, furios, cărând în brațe vreascuri și lemne uscate ca să mă ardă pe mine și pe mama pe rug ca pe niște strigoici.

Dacă nu îl pot opri, ce se va întâmpla cu ei? Amândoi ar trebui să fie nevătămați, ar trebui să se întoarcă înapoi la mine. Mă rog ca niciunul să nu atârne în ștreangul trădătorilor. Ce vină ar avea? Ce vină ar avea Edward, care a cârmuit regatul mai bine de patru ani în pace și prosperitate; ce vină ar avea mama mea cea frumoasă, însăși dovada cucerniciei și loialității? Iar eu care îi iubesc pe amândoi la fel de tare, eu cum aș putea suporta pierderea lor? Gândul mă înfioară; trag așternuturile până în dinți, cerându-i lui Dumnezeu iar și iar să nu lase un asemenea păcat să se înfăptuiască, fiindcă amândoi trebuie să se întoarcă înapoi la mine, în locul lor de drept.