Elizabeth

Barnet

Regele se înfășoară în mantie și doarme. Poruncește să fie trezit la ora două. Rânjetul de pe chipul său arată că este mulțumit, căci în vreme ce ghiulelele zboară precum o cometă grea peste capetele lor, înșelătoria a dat roade. Armata yorkistă va apuca să se odihnească puțină vreme, dar cea lancastriană n-o va face deloc. Edward se așează în genunchi, murmură o rugăciune în gând și apoi adoarme.

Bărbații care rămân de pază șoptesc cuvinte de îmbărbatare în vreme ce îl privesc pe George cum dă târcoale precum un ogar prin iarbă. Poate fi el de încredere, cu adevărat? Poate el să se arate precum un frate credincios după ce și-a trădat regele nu o dată, ci de două ori și l-a pus să fugă precum un cerb fricos în exil? Nimeni nu putea știi, însă de ce erau siguri era că regele Edward strălucește precum nimeni nu a făcut-o vreodată. Strălucește precum soarele la răsărit, împuternicit cu cele mai mărețe afaceri; el este însuși tovarășul paladinilor. El își supraveghează frații și surorile, îi ospătează cu povești ale aventurilor sale, încălzindu-i cu afecțiunea și măreția lui. Edward este tot ceea ce regele Henric nu a putut fi vreodată: războinic, abil, plin de avuție și charismă. Atunci când bărbații își privesc stăpânul cum doarme împăturat în mantie, privesc spre cer și îl întreabă pe Dumnezeu, ce anume ar putea fi mai bun decât să îl urmeze pe Edward pentru totdeauna și să îl slujească până la moarte, pe acest frate minunat, atât de splendid și de amabil. Nu aveau nici un regret. Dacă s-ar înfăptui astfel, atunci când ar ajunge la Judecata Supremă, în fața lui Dumnezeu, nu ar avea nici un regret –  Edward îl avea, cu adevărat, pe Dumnezeu de partea sa.

Echipat cu o inteligență considerabilă și dotat cu o memorie deosebit de bună, împreună cu farmecul său personal, temperamentul generos și blajin, curajos și cu o încredere în el și Dumnezeu, cu capacitatea de a-i inspira pe ceilalți, el, soarele în splendoare, a fost capabil să câștige întâi Londra, apoi întreaga Anglie, atât cu sabia, cât și cu zâmbetul său. De ce nu ar putea s-o facă și acum?

Alături de forțele relativ mici, regele yorkist avea cu el și sprijinul Burgundiei, care tocmai îl încurajează să facă investigații asupra prafului de pușcă. Edward a refuzat însă să le folosească datorită fricii de a nu fi descoperiți.

Datorită atacurilor neîncetate ale armatei lancastriene, ambele armate erau lipsite de somn și pline de neîncredere față de camarazii lor. Ducele de Exeter a fost vrăjmașul contelui de Warwick de peste zece ani iar acum luptă împreună; comportamentul lordului Montagu, fratele contelui, s-a dovedit a fi și el unul bănuitor. În schimb, armata yorkistă pare a fi mai stabilă. Cei trei frați de York sunt iarăși împreună iar armata lor este strânsă precum un lanț. Regina Margareta nu a debarcat încă iar regele Henric se află în custodia regelui Edward.

Cunoșcându-și îndeajuns de bine vărul încât să se aștepte la un atac timpuriu, Warwick și-a stabilit ordinul de arcuri și serpentine pe drumul spre Barnet. Totuși, nimeni nu putea vedea nimic.

                            14 Aprilie 1471, Duminica Paștelui

Oricât de mult s-ar baza Edward pe voia Domnului, nu este deloc rezistent să verse sângele dușmanilor săi în aceste zile sfinte. Regele își face cruce, se ridică iar apoi face semn bărbaților din spatele lui.

— Richard și Thomas Grey, ordonă regele în șoaptă. Veniți aici.

— Alteță?