Elizabeth

Decizia

                                                    Decembrie 1472

Festivitățile de Crăciun se apropie cu iuțeală, însă noi nu putem zâmbi. Veșmintele scumpe, podoabele bogate și delicatesele mesei de iarnă sunt înlocuite de lacrimi și de rugăciuni. Palatul Westminster este cuprins de o tăcere oarbă, în care numai țăncănitul tocurilor și fâșâitul trenelor se mai fac auzite. 

În fața mea zace carnea unui vânat frumos, dar n-o pot înghiți. În sala mare răsună muzică dar n-o pot asculta. Femeile dănțuiesc voios pe gresia strălucitoare și care emană parfum de plante scumpe, dar eu nu mă pot ridica de la masă. Tot ce vreau este să mă întorc iarăși în patul meu și să ascult prin vis gânguritul ei. Dacă închid ochii, pot vedea cutia de lemn sculptată cărată pe umerii cavalerilor în care odihnește trupul micuței Margareta și în spatele căreia eu și Edward ne-am înghițit suferința și am pășit treptele abației Westminster. Nădăjduiam ca ea să prospere, să crească și s-o văd alergând în cizme de călărie. Acum doarme în micuța ei cutie rece peste care se întinde un mormânt din marmură gri de altar și pe care Edward a ordonat să fie scris: Nobilimea și frumusețea, harul și credința sunt ascunse aici în acest cufăr al morții.

În a douăsprezecea zi, după ce ne închinăm în fața altarului și plătim slujbe pentru sufletul fetiței, Edward mă conduce spre sala mare și mai apoi în odaia mea ca să fiu gătită pentru încă o celebrare pe care aș prefera să o evit. După ce ieșim de sub bolta bisericii, își pleacă capul ușor spre mine și mă întreabă, ca pentru a mă alina:

— După ce se termină, vii cu mine să vedem copilul?

Întorc spre el un chip cald.

— Da, bineînțeles.

Mâna lui încărcată de inele o strânge pe a mea și continuă șoptit:

— Cum e lady Margareta? E veselă și o bună tovarășă pentru tine?

Privesc fugar în spate și-mi dau seama că proaspăta mea doamnă de companie, femeia lordului Thomas Stanley a rămas îngenuncheată în capelă, rugându-se cu sârguință pentru fiul ei care acum trăiește în exil alături de unchiul său. O femeie de o pioșenie probabil la fel de remarcabilă precum a ducesei Cecily, dar și cu o inteligență aprigă, căci nu rostește un singur cuvânt despre faptul că băiatul ei ar trebui numit moștenitorul tronului în locul băiatului meu. Negreșit își amintește de ziua în care ea alături de Henric Tudor a trecut cu barja familiei Tudor când eu încă mă aflam în sanctuar. Ea mai știe și că avantajul este acum de partea mea iar al ei a apus odată cu momentul ei de glorie pe care l-a savurat din plin la curtea nebunului Henric. Sărmanul nebun i-a oferit atât de multă speranță încât a cugetat să prezică că el va deveni într-o bună zi rege al Angliei! Desigur, cu un rege războinic și frumos, cine ar putea avea vreodată nevoie de ursuzul Henric Tudor drept rege? Cine va lupta pentru el când prețiosul meu fiu este cel sortit să poarte coroana tărâmului? Surorile Neville sunt cu noi, mormăind și scuipând otravă din priviri, căci soții lor au devenit dușmani și iscodindu-mă cu ochii mari și furioși, precum aș deține un farmec aparte care-l face pe Edward să se îndepărteze de frații săi. Tocmai această răutate n-o putem înghiți, căci Alteței Sale nu-i plac rudele dușmănoase. Pășesc cu demnitate în lumina soarelui trandafiriu ce coboară peste creștetul nostru și-mi dau seama că sunt urmată de dușmancele mele, femeile care nădăjduiau să mă doboare, pe mine și pe soțul meu, a căror tată mi-au ucis propriul tată și frate și a căror guri au rostit vorbe trădătoare, acuzându-mă de vrăjitorie iar pe rege fiu nelegitim și cu toate astea, pășesc în fața lor.

— Da, e destul de bună, îi răspund zâmbind.