Elizabeth

Liniștea dinaintea furtunii

Atunci când zilele devin mai luminoase și după-mesele mai calde, când păsările încep să cânte din nou în grădinile palatului Westminster, trebuie să îmi măsor mereu pasul, să îmi aduc aminte să nu merg la fel de repede ca și când nu s-ar afla nimeni în spatele meu, căci fetele Neville rămân cu mine în permanență, ducându-mi trena. Când o văd pe mama lor înclinându-se spre mine îmi feresc poalele rochiei ca și când aș evita să calc într-o mocirlă. Când ies călare, deseori ordinea de precădere face ca ele să rămână în spatele meu, și vorbesc cu celelalte doamne peste capetele lor. Când le înmânez ceva, mă aștept să fie pregătite, dar atunci când micuța Anne Neville scapă ceva, nu mă cobor să îi aduc luarea-aminte, așa cum aș face-o de obicei. Atunci când sora ei mai mare, Isabel, pășește prin noroi sleită de puteri și palidă, nu mă înduplec să aștept prea mult.

După ce sunt spălată și schimbată într-un bazin din care crește mirosul de levănțică, mă odihnesc pe un pat înalt și impunător cu baldachin poleit cu aur din odăile mele private. E singurul moment când pot rămâne singură pentru o vreme, când doamnele mele rămân în anticameră, citind rugăciuni din cărți și recitând poezii. Când cinez cu mama mea sau când râd cu soțul meu ele se retrag în cel mai întunecat ungher al odăii ca și când ar implora ca Dumnezeu să aibă milă de ele și ca frumoasa gresie a palatului îmbrăcată în culori vii și în steme să se despice în două și să le înghită pe amândouă. Relația dintre noi nu s-a îmbunătățit. Mă străduiesc să fiu bună cu ele și le trimit un vânat capturat chiar de mine, dar ele abia se ating de carne, ca și când le-ar fi frică să nu fie fiartă în otravă. Dacă îi cer să îmi aducă rozariul și cartea de rugăciuni, Isabel Neville face ce trebuie să facă și apoi rămâne tăcută, albă de frică și cu buzele palide, precum ar fi o frumusețe fantomatică la o piesă mască. 

Sora ei mai mică, Anne Neville îmi oferă un buchet de margarete proaspăt culese din grădinile private iar eu îl iau ca și când s-ar fi întrupat din aer. Îi mulțumesc printr-un gest al capului și i-l ofer altei doamne.

La cină, mama lor, Anne Beauchamp, arată precum ar fi bolnavă, înghețată până în străfundul sufletului de cercul neprietenos al celorlalte doamne. Dar spre deosebire de fiice, arată precum ar fi recunoscătoare și mândră de perspectivele sale, căci soțul ei nu a murit pe un eșafod, scurtat de cap pentru trădăre – precum tatăl meu – , fiica ei cea mare este căsătorită cu însuși fratele regelui, trădătorul George, care neîndoielnic așteaptă ca ea să nască un moștenitor înaintea mea, iar nepotul ei, George Neville este logodit cu fiica mea, Elizabeth. Sunt aproape de tron, aproape de rege, dar nu și de coroană, pe care neîndolenic vor să pună mâna. Dreptatea lui Edward nu mă împiedică să îi urăsc nici acum, după atâta amar de vreme. Când l-a eliberat, contele s-a grăbit să joace rolul mentorului loial care voia cu patimă să îl îndrepte pe rege spre calea cea bună, departe de consilierii lui diabolici și acum este la curte, unde își face veacul și nădăjduiește să adune cât mai mulți aliați aristocrați. E atât de nerecunoscător și de lacom, întocmai precum ginerele lui. În ochii lor, neamul meu va fi mereu o otravă pentru curtea regală iar eu voi fi mereu o soție nepotrivită și neputincioasă. Curând nu va mai conta ce cred ei sau ce șoptesc prin unghere, căci vor fi morți iar până atunci voi rămâne demnă dar la fel de binevoitoare precum o piatră.