Elizabeth

Lancaster

Nu mi-am putut imagina niciodată că va fi atât de rău. Dumnezeule mare, nu mi-am putut închipui vreodată că voi fi obligată să rămân închisă în vreun loc strâns și rece în vreme ce țara este în mâinile vrăjmașilor mei. La orice m-aș putea gândi acum, nimic nu se compară cu momentele de teroare pe care le simt. Nu mi-am putut închipui, nici măcar vreo clipă – atunci când am trimis vorbă noului primar și mai apoi lui John Stockton să preia conducerea Turnului și să pregătească orașul pentru atac – că Anglia va deveni un tărâm putrezit sau mort.

Conduși de însuși Warwick, rebelii din Kent au pornit dispre est, atacând locuințele țesătorilor olandezi și flamanzi. Numărul crește îngrijorător de mult, eliberând prizonieri care mai apoi să li se alăture pentru a se impune și ucide. S-au îndreptat mai apoi în sud, de la biserica St. Catherine, jefuind și stricând, violând și îmbetându-se. Au distrus toate casele de bere care se află dincolo de partea estică a Turnului Londrei. Lumea este furioasă pe Warwick și refuză revenirea regelui Henric și a reginei Margareta pe tron. Această stricăciune l-a făcut pe Warwick un dușman în ochii englezilor și toți aclamă roza albă, toți își cheamă suveranul de drept, dar asta va deveni zadarnic dacă Edward zace mort într-un port sau a fost prins și spânzurat. Sunt silită să îmi privesc țara după o sticlă încastrată în perete, cum este destrămată de proprii nobili, condusă de oameni lacomi și malefici și eu nu pot să fac nimic, nu pot lupta mai mult.

Îmbătată de pocalul tradițional pe care mi l-au dat să îl beau și ostenită de truda nașterii, îmi privesc băiatul cum doarme în brațele mele reci de spaima grijei și sănătății lui. Doica m-a asigurat că este sănătos și că va crește frumos, însă sentimentul rece care îmi trece pe șirea spinării de fiecare dată când el rămâne nemișcat în somn mă face să cred că l-am pierdut și pe el odată cu tatăl lui. Din fântâniile arteziene ale orașelor sau tâșnitori nu curge vin, poporul nu este beat de bucurie iar vestea nașterii băiatului meu nu ajunge la nici o renumită curte a Europei. Privesc peretele de piatră al abației și mă gândesc că poate nu voi mai ieși vreodată de aici, că voi deveni iarăși o femeie obișnuită și că pruncul nu va fi prinț de Wales, ci fiul meu. Poate că fiicelor mele le este menit să alerge pe o pajiște inverzită și umedă a vreunei reședințe modeste de la țară, nu să danseze într-o sală uriașă al vreunui palat. Poate că destinul meu nu este să port coroana pe cap, să îmbrac veșminte scumpe iar soțul meu să cârmuiască, poate că nu suntem meniți să fim aleșii lui Dumnezeu, ci doar fericiți.

Mă prefac că îndur simpla izolare pentru naștere, deși într-o stare de nefericire și plină de spaimă. Nu trebuie să mi se spună că voi mai avea mult de îndurat până ce mi se va îngădui să ies. Întunericul criptei de la Westminster e atât de mare, bezna și frigul sunt atât de adânci, încât în fiecare dimineață mă trezesc cu impresia că mă voi sufoca. Uneori mă agăț de căpătâiul patului ca să îmi pot reveni, aruncându-mă printre așternuturi, afundându-mi nasul în ele și plângând în tăcere: plâng pentru mine, pentru familia mea împrăștiată și ascunsă prin toate colțurile țării, pentru viitorul nostru, pentru Edward și pentru băiatul meu, pe care nici măcar nu îl pot scoate la aer curat, nu îl pot plimba prin propria lui țară, căci e vrăjmașul tuturor celor de afară. În fiecare zi ajung să plâng, precum aș ține un ritual, uneori fără să știu de ce. Toate astea până când devin sleită de puteri și mă ridic și îndur din nou. Uneori am impresia că nu voi mai gusta niciodată lumina și libertatea, că voi muri aici, în adâncurile pământului. Mă rog la Dumnezeu pentru răbdare, căci am mare nevoie de ea, am nevoie de putere să îndur totul, totul numai de dragul copiilor mei. Pielea îmi devine albă ca varul din pricina izolării și lipsei de libertate – mă transform pe zi ce trece într-o stafie. 

Elizabeth se așează la marginea patului, privindu-și cuprinsă de o curiozitate nemaipomenită fratele. Pruncul se zbate de foame și sunt nevoită să îl alăpt. O fac chiar eu însămi, pentru prima oară în ultimii mei ani, îmi alăptez propriul prunc, deși nu s-a mai auzit niciodată una ca asta. Rămânem amândouă în tăcere, privind copilul cum apucă sfârcul și suge cu putere.