Înger căzut

Cap. V

Casa era pustie. Scările scârțâiau sub picioarele mele, iar eu speram să nu mă găsească. Holul s-a lungit și au apărut foarte multe oglinzi. Am luat-o la fugă spre capătul holului care nu se mai termina. Un râs înfundat a cutremurat holul iar oglinzile au căzut și s-au spart. Am pășit înainte, și mi-am dat seama că sunt desculță. Simțeam cioburile cum îmi intră în tălpi, dar nu mă usturau. Am continuat să merg, lăsând o dâră de sânge pe covorul de cioburi. Din locurile unde erau atârnate oglinzile au început să crească trandafiri sângerii. Peretele a devenit ca un gard viu, plin de minunatele flori. Au început să se scuture și petalele s-au amestecat cu cioburile de pe jos. Am privit în spate și un tip blond se apropia de mine. Făcea pași dubli cât ai mei. Am dat să fug, iar tipul mă ajungea din urmă. La capătul coridorului a apărut un tip cu părul negru. Nu știu de ce, dar trebuia să ajung la el. Ținea în mână un minunat trandafir negru. Am mărit pasul, rugându-mă ca blondul să nu mă ajungă. Brunetul și-a deschid aripile și holul s-a umplut de lumină. Aripile lui erau negre, dar din spate bătea o lumină atât de plăcută. Am privit în urmă, iar blondul își scoase și el aripile, dar în spatele lui era întuneric. Brunetul m-a prins în brațe și mângâindu-mă pe spate mi-a prins trandafirul în păr. Am privit spre el și era Dimitri. Mă privea atent cu ochii lui atât de închiși la culoare încât păreau negri. Dimitri s-a uitat în spate și zâmbindu-mi m-a dezlipit de trupul lui cald. Am simțit o mână rece pe umăr și m-am întors, ca să dau peste Edward cu un zâmbet diabolic pe buze. M-am uitat la Dimitri care mă ținea cu o mână de cot, iar cu cealaltă dădea mâna cu blondul. Dimitri mi-a zâmbit compătimitor și m-a împins în brațele lui Edward. Dimitri și-a tras aripile la spate și a făcut o plecăciune. Acum blondul mă ținea cu ambele mâini de talie și a pornit, târându-mă odată cu el spre întuneric.

Am deschis ochii și priveam speriată în jur. Sunt în camera mea. A fost un coșmar. Mulțumesc Doamne ! Am privit în jur și puteam să jur că o umbră de mărimea unui tip stătea în fața patului. M-am dat mai în spate lipindu-mă de tăblia patului și cu o mână căutam întrerupătorul de la lampă. Camera s-a luminat și umbra a dispărut. Am privit ceasul, care indica ora 3:45. Am închis ochii și i-am strâns cât de tare puteam, încercând să îmi găsesc inima. Bătea prin gât mai mult, iar coastele păreau mai mici decât plămânii. Am deschis mai întâi un singur ochi, și abia apoi pe al doilea. O briză rece mi-a dat o șuviță blondă pe față și mi-am amintit de fereastră. Era imposibil ca cineva să se urce fără o scară. Doar dacă putea sări din copac pe balcon. Dar era o distanță de 3-4 metri. Nici un om normal nu putea să facă un așa salt. M-am ridicat, trăgând și pătura după mine. Mi-am tras-o mai bine pe umeri și am ieșit pe jumătate pe balcon. Era lună plină, liniște. M-am uitat spre pădure și frunzele fâșneau liniștite. Chiar și o bufniță striga la mine : Ce naiba faci la ora asta în picioare, trează ? Treci și culcă-te, nebuno !

Am închis bine geamul și am tras perdelele. M-am pus în pat, dar luna tot se vedea. Mare și palidă, veghindu-mi somnul. De obicei luna mă calma și adormeam, dar de data asta somnul meu a fugit pe lună. Probabil îi ține de urât lui Laika și lunetiștilor. Dacă marțienii sunt verzi, lunetiștii ce culoare au ? Omuleții verzi. Trebuie să fie drăguți cu antenele alea. Asta dacă seamănă cu ăia din desenele animate. Oare pinguinii au genunchi ? Am senzația că nu o să mai adorm la loc. Mi-am luat telefonul și mi-am pus muzică în căști. Bon Jovi mi-a ținut de urât până dimineață cu piese ca We Don't Run, Because We Can și Knockout. Ultima piesă a fost Muse - House of the Rising Sun. Desigur, Kansas - Carry On My Wayward Son, mă anunța că în sfârșit e vremea să mă ridic din pat. Mă suna Sarah.