Înger căzut

Cap. IX

Am ieșit din pădure în cimitir. Se lăsase ceața printre pietrele de mormânt. Se răcorise puțin, dar era perfect neschimbat. Câte ore îmi petrecusem aici. Pare macabru, dar mă liniștește. Poate pentru că morții nu vor nimic de la mine. Așa că stăteam pe aici, desenând sau pur și simplu stând degeaba. Sarah nu știe de obiceiul meu îngrozitor. Ar spune că e groaznic să stau printre morți. Dar aici e liniște. O liniște mormântală.

M-am dus la salcia cea mai bătrână. Nu stau printre morminte ca o sclerozată. Stau la salcia crescută de aici. M-am așezat la tulpina ei și am închis ochii lăsând durerea de mai devreme să iasă. Am lăsat lacrimile să iasă. Ce mă bucuram că nimeni nu mă poate vedea. Dar am auzit un fâșnet ca de aripi. Probabil o bufniță. O bufniță cam mare. Am rămas tăcută ascultând. Se apropia cineva. Pașii se apropiau de salcie. Mi-am ținut respirația așteptând. Oare criminalii se plimbă prin cimitire ? Dar nu era un criminal, ci Dimitri. Am respirat ușurată, dar mi-am amintit de farsa cu motocicleta.

-Auzi ? Cum m-ai găsit ? Dacă ai venit să mă cerți pentru motocicletă, las-o pe mâine, zic repede ștergându-mă la ochi cu mâneca.

-Bine. Nu îți spun acum despre motocicletă. Dar ce faci aici ? întreabă rezemându-se de o piatră cu manile în buzunar.

-Nimic interesant. Dar tu ? întreb trăgându-mi nasul.

S-a îndreptat de spate și din buzunarul de la spate a scos o batistă. Mi-a întins-o și am acceptat-o.

-Eu venisem să meditez. Mă plimbam prin pădure și văzusem cimitirul. Sunt o fire curioasă și iată-mă. Dar tu ? întreabă punându-și mâinile în buzunar.

-Eu ? întreb încurcată.

-Ce face o fată drăguță - într-un cimitir - cu ochii în lacrimi ? întreabă așezându-se lângă mine.

-O problemă de familie, zic întinzându-i batista.

-Păstreaz-o. Vrei să te conduc acasă ? Nu arăți prea bine.

Mi-a întins mâna și am acceptat-o bucuroasă. M-a prins de după umeri și am pornit spre pădure. La intrarea în pădure s-a oprit.

-S-a întâmplat ceva ? întreb privind în jur.

-Mi-a spus o păsărică de coșmarurile tale, zice privind la cerul cenușiu.

-Cine ? întreb încruntându-mă.

Sarah nu ar spune nimănui nimic despre mine.

-Secret, zice și îmi face cu ochiul.

Se caută în buzunare și scoate un lănțișor. Semăna perfect cu cel văzut de mine în magazinul bătrânului. Magazinul din ziua accidentului. De lănțișorul argintiu erau agățat o aripă de înger, o pentagramă și o sticluță. Bine, cel văzut de mine nu avea și sticluța cu un fel se sare, dar era superb.

-La mulți ani ! spune zâmbindu-mi pentru prima dată cu adevărat.

-Pentru mine ? Dar nu trebuia ! Nu nu nu, zic dându-mă cu un pas în spate.

-Fii serioasă ! E ziua ta. Acceptă cadoul ăsta de la mine.

-L-ai luat înainte sau după ce ți-am nenorocit motocicleta ? întreb mușcându-mi buzele.

-Înainte. Dar oricum trebuia să ți-l dau. Cât despre motocicleta mea, am să scap de sclipici până mâine, zice și îmi mușc buzele mai tare ca să mă abțin din râs.

-Sigur ? întreb zâmbind.

-Nu mă convinge să îți închid gura. Vin-o aici.

M-am apropiat de el și m-a întors cu spatele. Mi-a așezat lănțișorul și puteam să îi simt degetele calde pe gâtul meu. Pielea atinsă de el mă furnica, trimițându-mi furnicături în degete. M-am întors spre el și m-a mâncat limba să întreb :

-Și cum poți să îmi închizi gura, mă rog ?

-Am vreo două idei.

Am strigat involuntar când m-a prins de talie și m-a lipit de pieptul lui. Am ridicat privirea și am rămas vrăjită de nuanța de negru.

-Nu-ți mai mușca buzele, spune și nici nu observasem că asta făceam.

Am rămas nemișcată, uitându-mă la el. Se apleca ușor spre mine și puteam să jur că ne vom săruta. Am închis ochii când buzele noastre aproape se atingeau. Dar nu s-a întâmplat asta. Nu ne-am sărutat. Mi-a dat drumul deodată și a făcut câțiva pași în spate. Am deschis imediat ochii privindu-l. Mi-a întors spatele și a spus :

-Du-te acasă ! Dar nu da lănțișorul jos de la gât !

Și a luat-o la fugă spre partea mai deasă a pădurii. Am rămas câteva minute năucită, privind spre cimitir. Țineam mâna pe lănțișor privind ceața. O aripă de înger și o pentagramă. Mă simțeam protejată într-un fel. Ce zi dezastruoasă !

Am ajuns acasă și nu aveam de gând să vorbesc cu nimeni. Dar mama mă aștepta deja.

-M-a sunat tatăl tău. Era îngrijorat că ai fugit.

Mama știe când tata minte - adică tot timpul - dar nu mi-ar spune adevărata ei părere despre el. Dar pot să îmi dau și singură seama că nu e bucuroasă când îi aude numele sau când el o sună. Sună doar de câteva ori pe an ca să pară un tată câtuși de cât și să se plângă.

-Nu trebuia să fugi. Nu e un om rău, zice mama căutând ceva în dulap.

Nu mi-ar putea spune asta privindu-mă în ochi, deoarece e conștientă că e o minciună cam mare. Nu e un om rău. E un tată groaznic.

A închis dulapul și m-a privit. Încă suferă din cauza infidelității lui, iar eu știu că nu l-am putea privi niciodată ca înainte. Și ce ? Nu am fi primele femei care cresc singure. Mai există femei divorțate și fete orfane. După părerea mea noi două suntem norocoase că ne avem una pe cealaltă. M-am uitat la mama și am zis :

-E groaznic.

Nu știu dacă a zâmbit deoarece am zis ceva ce probabil gândea și ea despre tata sau pentru că am spus-o eu. M-a luat în brațe și pentru prima dată - pentru câteva secunde - am văzut tristețea aia pe care o maschează în preajma mea. Încă ținându-mă în brațe mi-a șoptit la ureche :

-Nu era așa înainte.

Și-a tras nasul zâmbindu-mi și a pornit spre bucătărie.

-Pariu că ți-e foame, mi-a spus scoțând o tigaie din cuptor. Îmi pregătise pui prăjit cu legume. După masă m-am dus în camera mea.

Am ieșit pe balcon și m-am uitat în jos. Oare cum ar fi ca totul să se sfârșească ? Să faci un pas și să îi pui capăt poveștii ? Am dus mâna la gât și am atins aripa atașată lănțișorului. Îngerii zboară. Aș vrea să fac un salt de pe o clădire. Chiar dacă știu că nu m-ar prinde nimic și nu aș avea o pereche se aripi să mă ridice deasupra orizontului. Dacă nu era mama făceam saltul de mult. Dacă nu era mama și Sarah. M-am așezat pe balcon cu picioarele atârnând printre gratii. Mi-am rezemat fruntea de balustradă și am așteptat să vină lacrimile. Dar nu mai veneau. Superb ! Acum nu mai pot nici să plâng. Poți să rămâi fără lacrimi ? Lacrimile apar atunci când durerea este prea mare pentru inimă. Dar nu îmi simt inima. Oare o mai am ? Nu simt decât o durere înfundată în piept. Mă gândesc la viața mea și nu văd decât o durere surdă. M-am ridicat și m-am pus în pat. Ziua asta m-a secat de speranță.