Obligată să îl iubesc

Capitolul 13

O parte din mine regretă că a făcut asta pentru că ştiu ce urmează să se întâmple acum, însă o parte ştie că aşa e bine pentru că de acum am să îi stric toate planurile de acest gen, chiar dacă asta înseamnă să fiu un spion în propria-mi casă.

-Ce cauţi aici? vocea aspră a tatei deja îmi zgârie timpanele.

Matthias pur şi simplu tace şi îmi analizează poziţia autoritară ce dispare cu fiecare privire urâtă a tatei. Tată se ridică de la masă şi tresar când îmi pride mâna într-un mod prea brutal şi mă trage imediat afară.

Ochii lui demonici parcă îmi trimit săgeţi de foc în momentul asta, nările i se dilată într-un mod prea evident şi îşi strânge maxilarul, parcă abţinându-se să nu îmi dea una. Cu toate că mă aştept din clipă în clipă la o palmă sau, cine ştie, poate un pumn. E tată, e în stare de orice.

-De când îţi permiţi tu să intri în biroul ăla? mi-o spune într-o şoaptă, însă modul în care a o spusese este unul care urlă.

Nu îi răspund pentru că nu ştiu cum. Locul acela fusese închis pentru mine în toţi aceşti ani şi e prima dată când am avut curajul să întru acolo. Nu regret că am făcut asta, dacă înseamnă că o să îl aduc pe drumul cel bun.

-Davina! îmi ţipă în faţă, trăgându-mi braţul şi trangand într-un mod foarte violent.

Scâncesc, asta făcându-l pe Matthias să se ridice şi să-i prindă mâna tatei. Ochii lui sunt cei care ard acum şi pare că vrea să-i dea foc tatei. Tată, la rândul lui îi aruncă o privire urâtă lui Matthias, însă acesta nu cedează. Încă puţin, iar după părerea mea, se vor lua la bătaie.

-Matthias, ori pleci acum, ori te fac eu să pleci! se impune tată.

Matthias înghite în sec şi-şi ia mâna într-un mod lent şi tremurând, apoi se da în spate şi pleacă. Trânteşte uşa de la intrare într-un mod prea dramatic, sunetul făcându-mă să tresar şi să-mi reamintesc poziţia şi situaţia în care mă aflu.

-Ţi-am zis de zeci de ori că acel loc îţi este absolut interzis! Că nu ai voie nici să treci prin faţă acelei uşi, nici să atingi clanţa şi în niciun caz să mai şi intri! îmi spune într-un mod ameninţător.

Pupilele i s-au dilatat destul de mult, faţă i s-a înroşit, iar muşchii se accentuează din ce în ce mai mult. Este mai nervos că niciodată şi singură mea întrebare este ,,De ce acest birou este mai important decât mine?''

Mi se înceţoşează privirea când palmă lui se lipeşte prea brutal de obrazul meu. Imapctul dintre cele două corpuri mă alungă la pământ şi îmi ia, pentru câteva momente, raţiunea. Imediat ce îmi revin, realizez că sunt întinsă lângă canapea. Tresar când faţă îmi este prinsă şi strângerea ce mi-o aplică îmi inteata pielea.

-Tati, te rog... o spun cu greu, abia scoţând câteva cuvinte.

-Ce mă rogi? o spune şi-mi împinge capul.

Şi imaginea se face neagră.

***

-Domnişoară Adams? îmi aud numele rostit politicos, însă nu îmi dau seama de cine.

Nu ştiu nici unde sunt, iar ochii abia mi se deschid. Însă când îi deschid, albul ce predomină şi lumina soarelui ce îmi atinge faţă prin geamul ferestrei, îmi înţeapă privirea. Sunt pe un pat acoperit cu un cearceaf alb, perne albe. Pereţii sunt albi, dulapul de lângă mine este alb, uşa este albă, halatul persoanei de lângă mine este alb. Sunt într-un... spital?

-Ce caută aici? mă ridică panicată, însă o durere bruscă de cap mi se instalează şi mă obligă să-mi las corpul înapoi.

Doctorul se panichează şi-mi prinde braţele într-o repezeală în care nici nu am avut timp să realizez că s-a mişcat. Ochii, acum, îi sunt relaxaţi şi se da doi paşi în spate.