Obligată să îl iubesc

Capitolul 10

Şi cerul plânge cu mine, şi inima se rupe în mine, inima oricui s-ar rupe dacă m-ar vedea acum. Viaţă nu a ţinut deloc cu mine până acum şi mi-a oferit prea multe şuturi decât am putut suportă. Cel mai tare mă doare laşitatea mea. Am fost acolo şi nu l-am putut salva, am fost acolo şi nu m-am putut opune.

Din ziua aia mi-au răsărit în minte mii de moduri prin care-l puteam opri. Îi puteam sări peste mâna în aşa fel încât poziţia glonţului când a pornit spre el să fie altă. Îmi puteam poziţiona pieptul sau capul în dreptul ţevii pistolului şi muream eu înaintea lui, pentru că, oricum, tată avea să-l omoare. M-am gândit chiar şi la posibilitatea de a-l muscă de picioar astfel încât să scapte pistolul.

Dar nu, eu am stat şi am privit toată scenă până când l-am avut mort în braţe. Nu cred că mă doare mai tare ceva decât asta... Am putut, dar nu am făcut-o.

-Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată. Ceea ce am pierdut, pierdem pentru totdeauna.

Vocea lui Matthias nu mai are niciun imbold asupra mea în momentul asta. Sunt udă în totalitate, stradă nu e prea confortabilă, iar starea mea este una care te-ar face să plângi.

Ştiu la ce se referă, dar, sinceră să fiu, în momentul asta, numai la suferinţă lui nu îmi e gândul. Acum nu îmi pasă de nimeni şi de nimic. Nu mai simt nimic, cu excepţia durerii. Dacă mi-ar da un picior în cap sau în burtă acum, cu siguranţă nu a-şi simţi nimic.

-Trăieşte acum, Davina! parcă îmi impune. Lasă trecutul, nu are cum să se mai întoarcă.

Ştiu că are dreptate, dar nu am de gând să-i spun asta. Nu am de gând să fac absolut nimic, am să-l las să vorbească. Se lasă uşor pe vine, mă priveşte preţ de câteva secunde şi se decide să mi se alăture.

Oftează.

-Uite... În viaţă, în viaţa ta el a fost cea mai importantă persoană, nu?

Tot nu îi răspund.

-Bine, deci o să vorbesc singur.

Mă bucur că şi-a dat seama. Surâde puţin, apoi se decide să continue.

-Înţeleg că l-ai iubit, că îl iubeşti şi cel mai probabil îl vei iubi toată viaţă. A fost prima ta iubire care, din nefericire, s-a terminat prost.

Da, numai nefericit nu eşti tu!

-Dar a fost o piatră, un obstacol. Frumoasă mea...

Un gol mi se instalează în stomac şi-mi aduc aminte cuvintele alea nenorocite: ,,Te iubesc, frumoasă mea! Să nu uiţi, da?'' Categoric nu am să uit.

-Viaţă este plină de pietre şi de obstacole care, la un moment dat, te vor duce direct la diamant...

Ştiu că are dreptate, dar eu nu sunt pregătită pentru acel diamant. Încă mă gândesc la diamantul meu, nu a fost o piatră. Pietrele sunt corpuri neînsemnate şi neimportante, însă el nu a fost neînsemnat şi neimportant. El a fost şi este cel mai important.

-Nu vrei tu, mai bine, să începi ceva nou?

Sună bine, dar nu pot... Îmi e greu, foarte greu. Mai ales după seară asta. Dacă într-adevăr ţine la mine, eu nu ştiu cum să mă comport cu el. NU ştiu să iubesc o altă persoană.

-Nu trebuie să aştepţi să te înveţi cu durerea, frumoasă mea. Nu trebuie să aştepţi să treacă furtună, învaţă să dansezi în ploaie.

Cuvintele lui sunt ironice în acest moment pentru că acum chiar plouă, iar eu îl pot lua de mâna şi dansa cu el, însă nu am puterea necesară să fac asta. Durerea e mai mare decât puterea în momentul asta.