Obligată să îl iubesc

Capitolul 17

Nu-mi vine a crede ce a putut să îi iasă pe gură. A durut, a durut rău. Iubirea lui mă tulbura şi îmi dăruia salvare. Asta credeam... Se pare că m-am înşelat rău.

Stau pe canapeaua din sufragerie cu o pătură trasă pe mine şi pachetul de şerveţele aşezat pe o pernuţă. Îmi e atât de rău sufleteşte încât, nu ştiu, aş fii în stare să mă pierd cu totul. Să mă pierd cu totul din nou.

Nu ştiu ce l-a înfuriat pe tata atât de tare pentru că, dacă nu îl opream, îl omora. Văzându-l inconştient şi supus brutalitatii tatei, mi s-a rupt sufletul. Oricât de mult îl urăsc acum, nu pot suporta o astfel de durere provocată din cauza mea. Dacă nu eram eu, el nu mai intra în toată prostia asta şi nu mai era bătut.

Lătratul Lindei începe să mă enerveze din ce în ce mai mult. Este în spatele meu şi latră într-una la Dumnezeu ştie ce. Mi se pune pată pe sunetul acela enervant.

-Taci dracului odată! urlu şi imediat regret.

Plânge în spatele canapelei şi îmi dau seama foarte simplu că s-a aşezat cu botul pe labe. Mă îndrept imediat spre ea, însă privirea îmi este fixată picioarele lungi ale persoanei la care ţipă căţeluşa.

Un gol mi se pune în stomac şi unul în gât, încercând din răsputeri să nu dau frâu liber lacrimilor ce încet-încet se formează. Corpul lui masiv şi imbrcat într-un costum negru alături de o cămaşă albă, tronează în pragul uşii, analizându-mi atent fiecare mişcare. Mişcări care, din păcate, nu se mai efectuează. Sunt blocată, nu ştiu ce să fac, ce să zic, ce să simt.

Găsesc un gram de putere pentru a-i privii ochii mari şi căprui. Îi sclipesc, având un strop de tristeţe în pigmentul acela frumos. Puţin vizibile mai sunt câteva părţi vinete în jurul acestora. Zâmbetul îi lipeşte cu desăvârşire fiind în contrast cu vânătaia pictată în colţul stâng al gurii. O buba mică stă pe arcadă ochiului stâng lovindu-mă pe mine şi mai mult. A fost şi mai rău, a fost în spital, însă şi-a revenit. Cât de cât.

-Davina...

Vocea i se stinge odată cu rostirea numelui meu. Vlaga îi dispare cu fiecare mişcare pe care o face. Încearcă să se apropie, însă se decide şi el că ar fi mai bine să nu. Pare că regretă, însă doar pare. Cum părea că mă iubeşte. Nu pot să mă încred în el, orice ar face sau ar zice. I-a fost destul de uşor să mă mintă şi să facă ce vrea din mine, ca la final să cad eu cea vinovată. Nu am să îi permit asta.

-Vei vorbi degeaba, dacă într-adevăr ai de gând să faci asta, îi opresc discursul ce bănuiesc că avea să îl înceapă, fie bun sau rău.

Nu-mi pasă dacă a venit să îşi ceară scuze, nu îmi pasă dacă a venit să mă jignasca şi mai mult. Vreau doar să plece.

-Doar pleacă...

DIN PERSPECTIVA LUI MATTHIAS.

Nu pot să accept faptul că fata din faţă mea este Davina. Da, a suferit mult după acel bărbat, însă nu mă gândeam că poate fi atât de rău. Dacă acum ea este în starea această, nu-mi pot imagina cum a fost în acele momente. Când nu l-a mai avut lângă ea.

Am fost în spital două săptămâni din cauza tatălui ei şi a brutalităţii cu care m-a lovit. Pot spune că am fost o jigodie atunci şi că mi-am meritat-o, însă eram beat. Nici eu nu ştiu ce am spus acolo. Tot ce îmi amintesc este că am jignit-o şi, cel mai probabil, acest lucru a adus-o în starea deplorabilă în care este.

De vreo cinci minute stau în pragul uşii din sufragerie şi o privesc, chiar dacă este cu spatele la mine. Are capul plecat într-o parte, plânge şi oftează. Cocul dezordonat ce stă aşezat într-o parte a capului îmi indică faptul că nu a mai avut grijă de ea în aceste zile.