Obligată să îl iubesc

Capitolul 2.

-Deschide ușa sau o sparg, Davina!

Ţipătul lui mă înspăimântă din ce în ce mai tare. Dacă nu mi-ar fi așa de frică de el, i-aș deschide. Știu că mă așteaptă ceva periculos acum. Probabil mă va bătea. Teafără nu voi scăpa, am umilit băiatul familiei ideale pentru el. Doar pentru el.

-Îmi pare rău, tati!

Sper să-l calmez fără a trebuii să-i deschid ușa. E mai furios pe mine ca niciodată, am stricat ceva pe care el se baza. Știu asta, dar nu îmi pare rău. Nu mă poate obliga să iubesc.

-Deschide, Davina! continuă să ţipe.

Închi ochii și-mi calmez lacrimile ce tot ameninţă să cadă. Oricât de mult aș vrea să le opersc, mă tem că-mi este imposibil. Îmi este al naibii de frică.

-Domnule? vocea băiatului prea băgăreţ îmi atarge atenţia, oprind lacrimile pentru câteva momente de atenţie.

-Da, Matthias! răspunde tata ferm, băiatul calmându-l.

L-a calmat. Eu nu o pot face, dar el a făcut-o așa de rapid. Încă n-am dat drumul lacrimilor, stau și ascult. Respuraţia tatei se aude prin ușă, semn că nu s-a calmat de tot, dar intenţionează să o facă.

-Lăsaţi-mă pe mine să vorbesc cu ea. E viitoarea mea soţie, trebuie să o rezolvăm între noi.

Fac ochii cât cepele la auzul cuvintelor și simt cum inima mi se oprește. Descui ușa fără a face zgomot, iar ei să nu audă, apoi mă îndrept spre un colţ al camerei, așezându-mă jos, cu capul pe genunchi. Știu că va urma să intre. Dacă îl ignor, poate pleacă. Sper. Asta vreau.

-Nu, Matthis. Nu am să...

Începe tata să nege, dar este oprit de vorbele lui Matthias.

-Vă rog, spune acesta blând.

Tata a oftat și a plecat. Îi aud pașii pe holul lung și luminat de razele soarelui ce intră pe geamurile mari.

Lacrimile încep să se prelingă pe obrajii mei când realizez că el a rămas la ușă. Am descuiat ușa pentru că-mi este frică de reacţia tatei când va afla că nu i-am deschis.

-Davina?! îmi rostește încet numele după ce-și drege glasul.

Nu-i răspund. Oricum va avea să facă ce vrea. Tata îi va permite asta, chiar dacă eu voi fi împotrivă. Părerea mea nu contează. Eu sunt invizibilă mai mereu, iar vizibilă când trebuie să fac poftele persoanelor pe care le urăsc.

-O să intru! avertizează.

Aud clinchetul clanţei urmat de un scârţait specific ușii mele. Un nod imens mi se oprește în gât numai când îi aud pașii.

Linda începe să latre, ceea ce mă face să tresar.

-Cuminte, prinţesă. Am venit să o calmez pe mami, i se adresează căţelușei, ea tăcând instantaneu.

-Nu o să fiu niciodată soţia ta! mă adresez imediat ce-mi aduc aminte se cuvintele rostite le hol.

Nu-mi ridic capul. Îl ţin plecat și aștept să plece. Nu am nevoie de nimeni altcineva, înafară de el. De iubirea mea.

-Și nu am nevoie să mă calmezi. Doar pleacă! mă adresez cu ură.

Sper ca măcar asta îl va face să plece, cu toate că mă înșel. Va pleca, dar nu acum.

Nu înţeleg de ce vrea să se căsătorească cu mine? Nici nu ne cunoaștem. E prima zi în care vorbim. Eu știam că aceste căsătorii de fac din iubire, nu din interes. Se pare că el e la fel ca tata. Probabil acum se comportă dulce, iar, le viitor, ca fi mai rău ca tata.