Obligată să îl iubesc

Capitolul 11

O poză este aşezată la capătul mormântului, o poză ce deja îmi pune inima pe jar. Zâmbetul îi este imens pe chip şi parcă imaginea este ruptă din răi... Imaginaţia deja îmi joacă feste şi multe din amintiri de reinstalează în faţă mea.

-Hai, fetiţo... îi apuc zgarda şi o trag, însă se opreşte şi începe să latre.

Pur şi simplu încremenesc când simt o mâna rece pe umărul meu. Încep să tremur şi pentru câteva secunde am impresia că o fantomă şi-a aşezat mâna acolo, dar cerul îmi cade în cap când îi aud vocea.

-Ce dracului cauţi aici? vocea lui Ştefan, fratele lui Justin, îmi umple urechile într-o viteză nimicitoare şi îmi forţează inima să bubuie.

Am amintiri legate de el, multe amintiri. Odată cu pierderea lui Justin l-am pierdut şi pe el, dar şi pe cea mai bună prietenă a mea. Din câte am înţeles încă sunt împreună, asta mă bucură extrem de mult. Ea nu a fost pentru mine cea mai bună prietenă pentru că, la fel că şi Ştefan, a crezut că eu sunt de vină pentru moartea provocată.

Nu îi răspund, iar asta pare să îl enerveze. Mereu când se enerva, o venă i se umflă pe frunte, acum parcă fiind mai proeminentă. Seamănă atât de mult cu Justin... Ochii, structura fetei, a nasului, buzele... Dacă nu erau doi ani diferenţa întrei ei, puteam spune foarte uşor că sunt gemeni.

-Ţi-ai adus şi tu aminte de el?

Cred că astea sunt cele mai dureroase cuvinte pe care mi le-a putut spune cineva vreodată. Nu l-am uitat niciodată şi nici nu am să o fac. Mereu o să rămână atât în mintea, cât şi în inima mea. Vreau să-mi aparţină din nou.

-Ţi-a mâncat pisica limba?

Îmi vorbeşte de parcă cei doi ani pe care i-am petrecut că într-o familie nu au existat, de parcă sunt o străină şi vin să calc în picioare mormântul. De parcă pe mine nu mă doare lipsa fratelui sau.

-De ce ai venit aici? Ce-ţi pasă? continuă să îmi pună întrebări care mă rănesc cu fiecare sunet rostit.

Trag aer în piept şi am de gând să-i dau în cel mai mare mod posibil peste nas pentru că în momentul asta, chiar dacă îmi vede lacrimile de pe obraji, nu îl interesează şi parcă îi face plăcere.

-Îmi pare rău să te anunţ, dar cred că mie îmi este cel mai dor de el! partea asta o spun încet. Şi şti de ce? Pentru că în cinci luni de zile eu nu am ieşit afară, nu am mai avut nicio conversaţie, excepţie făcând cele cu tatăl meu, nu am ieşit să mă distrez, nu am mai făcut nimic din ce se presupune că ar trebui să facă o adolescenţă normală! îi tip fără să îmi pese de modul în care mă priveşte.

Îşi da ochii peste cap.

-În schimb tu, tu ţi-ai continuat viaţă de parcă nu ai avut o pierdere atât de mare, de parcă el nu ar fi existat în viaţă ta, sunt sinceră cu fiecare cuvânt ce-l rostesc. Când ţie îţi curgeau lacrimi de fericire pentru diferitele evenimente din viaţă ta, mie îmi curgeau pentru el!

Mă priveşte, având gură întredeschisă şi habar nu are ce să zică. La asta mă gândeam şi eu...

-Şi pentru a fi totul perfect, să îi simt lipsa şi mai mult şi să îmi doresc cu fiecare secundă ce trece să fie lângă mine, sunt obligată să iubesc şi să mă căsătoresc cu un om despre care nu ştiu absolut nimic!

Lacrimile îmi curg şiroaie, iar nervozitatea lui a dispărut. E uimit de tot ce îi zic, iar eu sunt uşurată pentru tot ce am zis pentru că, în momentul asta, chiar aveam nevoie să spun toate aste.

-Aşa că nu ai niciun drept să mă iei la întrebări legate de existenţa mea aici sau să dai vină pe mine pentru moartea lui. Eu regret cel mai mult tot ce s-a întâmplat. E vină mea pentru că îl iubesc?