Atunci când luna-mi plânge-n brațe
Ochii ei sticloși
Mă văd și parcă-i place
Pe-ai mei să-i știe rușinoși.
Și când îmi mai șoptește
Cuvinte de alint,
În brațe se pitește
Și știe că distruge tot ce reprezint.
Și când îi văd o lacrimă
Mă simt și mai pierdut.
Și știu c-atunci viața mi se scurge
Pe-un drum neștiut.
Același drum pe care ea
Îl va lua din nou,
Atunci când va afla
După a ei plecare,
C-am fost doar un ecou.
Și înainte s-o apuc spre moarte
Mă-ntorc spre al meu corp dumnezeiesc,
Șoptindu-i parcă în deșarte:
— Încă mă construiesc!
CITEȘTI
Perfectionis
PoetrySpunem că perfectul nu există, deși niciodată nu l-am căutat. Am ales să ne prefacem că suntem buni așa cum suntem. Am ales să ne prefacem că ceea ce facem e maximul nostru. Am ales să ne prefacem că totul e exact așa cum trebuie, pentru că perfecți...
