Auzeam copacii şuierând
De greutatea şoaptelor de mult duse.
Simțeau şi vântul încet trecând,
Cântând şi strigând nespuse.
Ştii cum m-am simțit? Ghici!
Dar nu poți ştii,
Căci tu... tu n-ai fost aici.
Şi multe şoapte auzeam,
De parcă din lumea lor mă chemau.
Şi eu la fel, în şoaptă le vorbeam,
Dar ei, tot în şoaptă mă rupeau.
Ştii ce-am mai auzit? Ghici!
Dar tu nu poți ştii,
Căci tu... tu n-ai fost aici.
Şi-n aerul la fel de stătut,
Prin adieri leneşe se simțea
Cum sufletul meu mut
În mii şi mii de părți se distrugea.
Ştii cine m-a ajutat? Ghici!
Dar tu nu poți ştii,
Căci tu... tu n-ai fost aici.
Dar când în sfârșit ai venit,
Copacii n-au mai şuierat,
Vântul? Nu l-am mai simțit.
Adierile surde au încetat
Şi şoaptele m-au ascultat.
Ştii ce? Ghici!
Tu ai plecat.
CITEȘTI
Perfectionis
PoesíaSpunem că perfectul nu există, deși niciodată nu l-am căutat. Am ales să ne prefacem că suntem buni așa cum suntem. Am ales să ne prefacem că ceea ce facem e maximul nostru. Am ales să ne prefacem că totul e exact așa cum trebuie, pentru că perfecți...
