Îți mai amintești tu oare
momentele noastre de glorie
când îți atingeam părul,
iar tu gemeai.
Tare.
Sau când auzeam vag,
printre respirații grele,
cum hainele-ți cădeau sălbatic
pe parchetul rece,
alături de-ale mele.
Dar tot ce-mi amintesc c-o imensă claritate,
de parcă azi te-aş fi văzut din nou,
e rochia ta roșie,
ce cădea rapid,
ca un ecou.
Au fost momente. Și duse-s azi.
Și mirosul tău. Și pantofii aruncați.
Și gemetele astupate.
Și vorbele aruncate.
Parcă aud încet,
cum respiri lin și scurt,
cum rochia roșie-ți cade pe podeaua rece
și inima-mi încetinește,
și respirația mi se oprește,
iar mirosul, iubirea, culoare, gemetele, totul.
Se răspândește.
CITEȘTI
Perfectionis
PoetrySpunem că perfectul nu există, deși niciodată nu l-am căutat. Am ales să ne prefacem că suntem buni așa cum suntem. Am ales să ne prefacem că ceea ce facem e maximul nostru. Am ales să ne prefacem că totul e exact așa cum trebuie, pentru că perfecți...
