200 de zile

Ziua 16.

  Diminaţa m-am trezit cu o durere mare de cap. Am încercat să mă ridic din pat, dar cineva îşi puse mâinile pe burta mea şi mă făcu să stau la locul meu. Pentru un moment mă speriasem, dar după mi-am dat seama că era tata. Mă bucur să văd şi pe alt cineva înafară de mama şi Gabriela aici. Nu că nu le iubesc, dar ele sunt foarte sperioase. Adică dacă cumva spun că mă doare capul sau spatele, ele spun ceva de genul "Mă duc după doctor şi iau şi cinci pastile. Vrei apă? Sigur că vrei! Ai temperatură, daia te doare capul sau e de la spate?" . Mda...

   I-am zâmbit şi l-am luat de mână. Tata e unul dintre cei mai calmi oameni de pe planetă, poate doar că e tată şi n-a stat cu mine în burtă 9 luni,  dar nu contează. El m-a învăţat să joc multe sporturi sau jocuri sau cum să joc teatru, mă ajuta cu temele la mate, tata e multi talent pentru că se pricepe la toate. Mă bucur că e tatăl meu şi nu al altcuiva. E al meu. 

  —Cum te simţi? a întrebat el.

  —Mă simt bine, dar puţin ciudat din cauza chestiei astea din nasul meu şi din cauza obiectelor astea care au apărut peste noapte. La ce îmi trebuie? Sunt în viaţă. cu cât vorbeam mai repede, oboseam mai tare.

  —Nu te obosi, nu ai voie. a spus el dându-mi un pahar cu apă de pe măsuţa de lângă mine. 

  M-a ajutat cu mâna sa liberă, să mă ridic puţin ca să beau. Am luat o gură mare de apă, după m-am pus la loc epuizată.

  — De asta nu vreau să stau în spital. am spus lent. O să devin o mămăiţă. 

  Tata a râs, iar eu am chicotit.

  —Ce s-a întâmplat aseară? Cum a ieşit operaţia? am întrebat şoptind.

  — A ieşit perfect. Doctorul a spus că eşti o fată puternică şi nu se aştepta la alt rezultat. Eu şi mama ta suntem mândrii că te-am crescut să crezi că eşti puternică.

  Mi-am ridicat mâinile în sus şi am aşteptat să-şi dea seama că voiam să mă ia în braţe.

 —Te iubesc. am spus aproape rămânând fără aer, dar nu conta, e tata.

 — Şi eu pe tine.

N/A: nu e editat.