200 de zile

Ziua 1.

    Stăteam pe un scaun vechi, pe holul spitalului. Mi-am pus coatele pe genunchi, m-am aplecat şi am început să mă joc plictisită ce degetele. În faţa ochilor mei - înafară de degetele mele - zeci de picioare se îndreptau în diferite direcţii cu multă grabă. În jur se auzeau diferite sunete : suspine din cauza persoanelor decedate, ţipete de durere din cauza naşterilor, maşinăriile care ţineau mii de pacienţi în viaţă, dar şi telefoane sunând. Mi-am plecat capul în jos în semn de plictiseală. Imediat am simţit o uşoară atingere pe spatele meu. M-am ridicat greoi şi am dat de privirea mamei, caldă ca deobicei. Părea, totuşi, puţin abătută. Nu ştiu ce are, dar mi-am întins mâinile şi am luat-o în braţe. A oftat profund şi apoi mi-a dat drumul. A zâmbit mângâindu-mă pe cap.

  -Te iubesc, mi-a spus, orice s-ar întâmpla vei rămâne mereu luptătoarea mea.

  -Şi eu pe tine, mamă. am spus zâmbind.

      Nu îmi place faptul că mamele se gândesc mereu la ce e mai rău în orice situaţie.

   -Domnişoară Olivia, doctorul vă aşteaptă. a spus asistenta de la recepţie cu telefonul în mână.

    Eu şi mama am încuvinţat din cap, ne-am ridicat de pe scaune şi ne-am îndreptat spre cabinetul doctorului Howerd. Drumul îmi era cunoscut. De când aveam 5 ani vin pe aici, dar de data asta lucrurile stau altfel. Nu mai e vorba de o răceală minoră,ci de ceva mai mare.

    Cu fiecare pas mai aproape de cabinet, emoţiile creşteau. 

    Mama a ciocănit la uşă şi am intrat.

 -Bună ziua, domule Howerd. am spus aşezându-mă pe scunul din faţa biroului   .  

  Am mângâiat pielea din care era făcut scaunul şi mi-am ridicat privirea spre bibliotecă. Era fixată pe peretele din dreapta mea şi era plină de cărţi despre tot felul de lucruri. Eram pur şi simplu fascinată pentru că ultimii ani mi-am petrecut citind şi evitând persoanele. Atunci când doctorul a spus "rezultatul" ochii mi s-au fixat pe faţa lui. Era dezamăgit, se vedea asta.

 - Rezultatul este negativ, doamnă Weash. Olivia, ai cancer.

   Toţi pereţii pe care i-am construit pentru a deveni cineva s-au prăbruşit într-o singură secundă. Ochii mi se mişcau rapid de parcă aş căuta ceva cu disperare. Poate caut, caut să aflu dacă asta este o minciună, dar după faţa doctorului...

 - Cât timp mai are de trăit? a spus mama privind în jos.

 - 200 de zile, poate chiar mai puţin.

    Ochii mi-au sărit pe mama. Din ochii ei, şiruri de lacrimi curgeau. Doctorul văzându-o aşa s-a ridicat şi a început să caute prin sertarurile de la birou. Peste ceva secunde, scoase o cutie cu pastile de calmare. A turnat apă într-un pahar şi i le-a întins mamei.

                                                                           ***

    Totul drumul spre casă liniştea a predominat în maşină. Toată durerea şi toată suferinţa a venit din cauza acestei boli. Zile întregi de plâns din cauza durerilor de cap şi stomac, pastile şi siropuri luate din oră în oră pentru a face durerea să dispară...şi nimeni nu s-a gândit la asta.

  Am deschis uşa de la maşină şi am alergat în casă. Nu vreau să văd pe nimeni, doar eu. Vreau să îmi fac ordine în gânduri şi să mă odihnesc.

Din momentul în care am ieşit din cabinet am ştiut că începe numărătoarea inversă.

Îmi pare rău pentru greşeli, nu am timp să corectez.

-Viewy

.