Nu mai am mult şi îmi pare rău că o să părăsesc această lume, dar asta e viaţa.E ca un joc, nu îţi poţi impune propriile reguli ci să le urmezi pe ale ei.
M-am aşezat pe marginea patului şi m-am uitat la acel jurnal primit de la mama. Nu am scris nimic în el, cred.O să o fac când voi fi pe ultima sută de metri.
Am discutat ore în şir cu mama despre volei şi cu chiu cu vai, a acceptat. M-am mirat preţ de câteva secunde, apoi am strâns-o în braţe. Mă bucur că îmi e alături în loc să îmi interzică. O iubesc.
La antrenamentele pentru meciul de azi, totul a decurs bine. Nu mi s-a oprit respiraţie, nu m-a mai durut stomacul de la pastile şi nu am avut probleme cu ameţelile. M-am simţit aşa de normală şi vie. Dacă astăzi meciul o să decurgă aşa cum speră antrenorul, vom ajunge în finală şi voi pleca în Danemarca. Nu sună minunat? Abia aştept. O să fie extraordinar.
****
Antrenorul tot ţipa la mine, dar nu îl auzeam. Singurul lucru pe care îl auzeam era sirena ambulanţei. Vedeam în ceaţă cerul senin.
- Ce se î....
am editat, nu capitolul, ci cartea.
CITEȘTI
200 de zile
Novela Juvenil—Zilele trec şi îmi dau seama că nu mai am mult. —O să vezi că n-o să mori. Îţi promit asta. —Şi totuşi... dacă? —Atunci o să plâng 100 de zile după tine.
