M-am trezit în spital, în aceeaşi cameră ca acum câteva săptămâni. Locul ăsta devine din ce în ce mai trist şi neplăcubil. Am încercat să mă ridic, dar am eşuat. O durere puternică mă lovi direct în capul pieptului. Inima a început să mă înţepe, stomacul mi se strânse şi am început să tuşesc, nu puteam să respir. Aparatul care mă ajuta să fac asta îmi căzuse când am încercat să mă ridic. M-am întors pe o barte şi am apucat cearşaful, înecându-mă. Mă auzeam din ce în ce mai tare. Am încercat să ţip, dar nu am reuşit. Încerc să găsesc un clopoţel sau un buton. Un buton, îl văd, dar în ceaţă. Apăs cu ultima doză de putere din mine şi apoi adorm.
M-am trezit, din nou. De data asta în faţa mea era doctorul. Asta e de rău, ce s-a întâmplat. Mă încrunt obosită şi încerc să-mi ridic mâna.
—Aseară, din cauza efortului, ai leşinat. Acum, de asemenea, dar încă nu-mi explic de ce ai probleme cu stomacul. a spus uitându-se pe nişte foi.
—Ce sunt acelea? am întrebat.
—Analizele tale care ies din ce în ce mai prost.
—Oh Doamne.
Deja mă gândesc că voi vedea cât de curând luminiţa albă.
—Şi noi nu putem rezolva asta. Trebuie să te trimitem în Danemarca.
Mda, deja o văd. Asta e o mână de înger sau mama vrea să-mi dea o palmă?
—Nu se poate.
—Ba da. Părinţii tăi sunt de accord şi s-au dus să-şi facă bagajele. De asemenea, prietena ta a spus că vine şi ea.
Perfect, suferinţă în familie cu prietenii. Deşi accept această boală şi îmi e indiferentă moartea, sunt aşa de tristă că plec. Îi voi lăsa aici pe aceştia trei şi ştiu că vor suferi pierderea mea. Mi-aş dori să mă urască. Îmi e ciudă că mama m-a iertat pentru pisică şi pentru volei. Mai bine încă mă ura şi nu avea să sufere. O să sufăr şi eu, chiar dacă nu vreau, acolo în Rai. Luminiţa Albă.
N/A: plictisitoooor....
CITEȘTI
200 de zile
Teen Fiction—Zilele trec şi îmi dau seama că nu mai am mult. —O să vezi că n-o să mori. Îţi promit asta. —Şi totuşi... dacă? —Atunci o să plâng 100 de zile după tine.
