200 de zile

Ziua 112.

n/a: scurt, plictisitor şi prostesc. o zi bună :)

Stau cu Phillip pe o bancă din parcul spitalului şi ne uităm la răţuştele de pe lac. Sunt aşa de drăguţe şi simpatice. Păcat că nu am luat nişte pâine din clinică.

Vântul începu să bată, iar lumina soarelui s-a fixat pe noi. Tot peisajul mă ducea cu gândul la un film de dragoste. Doi îndrăgostiţi în parc uitându-se la animăluţe, gata să-şi spună ce simt.

Dar eu ce simt?

Ieri a fost aşa de ciudat. De parcă îi era frică să se uite în ochii mei sau să mă atingă. Cred că s-a transmis şi la mine pentru că îmi e aşa de ruşine să stau aşa de aproape de el.

- Olivia?

- Da? 

- Am vorbit ieri cu doctorul şi ... mi-a spus că am ... leucemie. E grav. Nu mai am mult de trăit. O să mor,mă înţelegi? Nu vreau. Mai sunt atâtea lucruri de făcut. Cum poţi să rezişti? Cum? Învaţă-mă! Sa măcar ajută-mă să fiu puternic aşa ca tine.

Nici eu nu ştiu cum rezist. Ar fi trebuit să stau închisă în camera de spital şi îndopată cu calmante.

- Nu te gândi că mori. Ia-o ca pe o glumă. Gândşte-te că se va termina şi apoi totul va fi bine. Sau fă ceva ce să-ţi i-a gândul de la boală. am spus nesigură pe mine. Am o idee!

- Ce anume? a întrebat.

- E ciudat, dar mai avem puţin de trăit aşa că hai să fim împreună. Aşa de distracţie. Să nu zicem că am fost singuri când am murit.

S-a holbat la mine preţ de câteva secunde apoi s-a aprapiat de mine. M-am dat câţiva centimetri mai în spate şi mi-am dres glasul.

- Încetul cu încetul, dragule. am spus râzând.

Zâmbise privind în jos. Zâmbetul lui e aşa de perfect şi sincer.