L-am auzit pe tata vorbind cu cineva. O persoană ce plângea, plângea cu amar. Am încercat să văd cine era, dar totul era în ceaţă. Dacă persoana respectivă ar vorbi, ar fi aşa de uşor.
- Are o parte din inimă mai mare decât trebuie. O jumătate, mai exact. Multă lume a murit din această cauză. spuse îngrijorat.
Este vorba de mine mai mult ca sigur.Mi-am răsucit capul şi l-am putut vedea pe Phillip. Mă ţinea de mână şi se uita şocat la tata.
- Nu-i nimic, Phillip. am spus cu greu.
În spatele lui era Gabi care aproape plângea. Am zâmbit, ce puteam să fac? Asta e viaţa. Dumnezeu îţi dă cât poţi duce, nimic mai mult sau mai puţin. Mi-a dat atât şi o duc la sfârşit pentru că pot.
După ce mi-am revenit şi ceilalţi au plecat, m-am ridicat în capul oaselor şi am început să caut prin valiza mea, plicul în care îmi scrisesem dorinţele. L-am găsit, mi-am luat un pix şi am început să scriu pe o foaie albă.
A/N: aşe de scurt.
CITEȘTI
200 de zile
Teen Fiction—Zilele trec şi îmi dau seama că nu mai am mult. —O să vezi că n-o să mori. Îţi promit asta. —Şi totuşi... dacă? —Atunci o să plâng 100 de zile după tine.
