strigăt neauzit | k.th& j.jk

II

Prezent

  Stând în aceeaşi casă de când mă ştiu , amintirile îmi revin în minte în fiecare seară . Mi-am dat seama de cât de trist sunt de când m-am văzut singur în casă , fără părinții sau frații mei .

— Cu ce am greşit? mă întrebam în fiecare zi .

  Uitându-mă pe acelaşi geam mereu , în aşteptarea unuia dintre membrii familiei , mi-am dat seama că nu mai are rost această aşteptare.. Aşteptam degeaba , înecându-mi tristețea şi singurătatea în țigări.

— Şi totuşi..cu ce mă ajută astea? mă întreb iar .

  Pierderea părinților mei se pare că a avut un mare impact pentru mine . Eram pregătit să-i pierd oricând , dar nu la 18 ani ..Neavând sprijinul nimănui , frații mei fiind prea mici pentru a-şi da seama de ce se întâmplă.

—Ce-ar fi să închiriez una dintre camere pentru un student?

  Am nevoie de bani . La muncă nu merg şi bunică-mi nu-i cer pentru că trebuie să ii crească pe frații mei şi ea oricum nu mă prea suportă .

  Pun anunțul pe internet şi aştept. Într-un sfârşit mă sună un băiat undeva la 20 de ani , student la arte. Nu sună rău . Va veni peste 2 zile ca să vadă cum arată casa şi să mă cunoască personal ca să ştie cu cineva va locui . Îl cred , bănuiesc că nimeni nu ar vrea să stea cu un psihopat .

 ***

   Cineva bate puternic în uşă eu speriându-mă . Nu am mai auzit de mult acest sunet, nici o persoană nu a mai călcat de mult în această casă , înafară de mine.

— Intră . zic cu o voce răguşită şi aprind lumina în sufragerie , afară fiind înnorat .
— Tu eşti Kim Taehyung , nu? mă întreabă băiatul părând puțin ruşinat.
— Da ,eu sunt .
— Jeon Jungkook , încântat de cunoştință . zice el şi îmi întinde mâna.
— Asemenea . spun şi fac acelaşi gest.
— Ai o casă frumoasă . zice în timp ce se plimbă .

   Fac curat aproape zilnic , nu suport praful sau să miroasă a aer închis , simt că mă sufoc.

— Stai singur? întreabă el brusc.
— Ăă , mda.. zic şi-mi aduc aminte ziua în care părinții mei au murit.
— Nu pari ok , vrei să-ți aduc un pahar cu apă? întreabă îngrijorat.
— Sunt bine , stai liniştit . îi spun zâmbindu-i ,el roşind puțin . Haide să-ți arăt dormitorul tău.

  Urcăm scările în linişte , îi auzeam respirația . Părea emoționat , nu ştiu din ce cauză. Intrăm într-o cameră mare şi spațioasă vopistă în gri . Un pat mare pe mijloc , un şifonier mare alb ,un birou şi o plasmă şi o uşă care ducea spre o mică terasă.

— Asta e camera ta , sper că-ți place.
— Sincer , nici nu mă aşteptam să arate atât de bine . Credeam că o să ajung la ceva moş bătrân care are nevoie de bani pentru băutură .zice el şi începe să râdă , făcându-mă şi pe mine să râd .

  N-am mai râs de mult timp cu poftă , sper că băiatul ăsta să mă schimbe .

— Şi , Jungkook , nu? întreb eu .
— Da , ce-i?
— Ai vrea să ştii cât e chiria?
—Mhmm..
— 650 $
— Nu e mult pentru o aşa casă , şi mai ales când am toate utilitățile . zice el vesel
— Sigur , pot să te ajut să-ți aduci lucrurile în casă dacă vrei , cred că o să înceapă ploaia .zic în timp ce mă uit pe geam.
— Ok , dar să ştii că sunt multe , ai forță să le cari? Pari cam slăbuț , mănânci cum trebuie? întreabă el încruntându-se.

  I s-a schimbat comportamentul vesel în unul protector . Vine lângă mine şi mă prinde de mână .

— O să gătesc ceva mai încolo , ceva consisten , dar haide să aducem lucrurile . zice vesel.

   După ce l-am ajutat cu bagajele m-am dus la mine în cameră uitându-mă la ce îmi place cel mai mult : ploaia . Am deschis uşa terasei trăgându-mi fotoliul mai aproape de ea şi aprizându-mi o țigară ,mici stropi de ploaie intrând şi în cameră.

— Scuză-mă , te deranjez? mă întreabă Jungkook .
— Nu , poți să stai cu mine dacă vrei.

  A venit spre mine şi i-am făcut loc pe fotoliu el aşezându-se şi trăgând pătura de pe jos pe noi .

— Îți place ploaia? mă întreabă .
— Da , mă calmează , are un miros plăcut şi un sunet liniştitor.
— Oo , înțeleg . Mie mi-e frică , mai ales când tună şi fulgeră.

   Am început să râd ,el simținduse ruşinat .

— Stai liniştit , dacă ți se face vreodată frică poți să vi să dormi cu mine. zic eu şi-l mângâi pe cap.
— Apropo , câți ani ai? mă întreabă uitânduse atent în ochii mei.
— 22 . zic sec
— Credeam că eşti mai tânăr . spune el trist
— Tocmai m-ai făcut bătrân?
— Nu , n-am vrut să zic asta ! spune agitându-se

   Mă uitam la el zâmbind . Mă simțeam oarecum fericit pentru prima dată după atâta timp.

— Ți se stinge , spune el calm uitânduse cu atenți spre țigară.
— Nu mai am nevoie de ele..

  Mă ridic de pe fotoliu şi arunc pachetul afară în grădină.

— Încep schimbările? mă întreabă el zâmbind cald
— Aşa se pare..