My crazy life |PAUZĂ

Accidentul

       Pe la ora șase încep să mă pregătesc pentru pentru petrecerea organizată de tatăl colegei mele Annie. În treizeci de minute fac duș și mă machiez după care până la ora șapte și cincisprezece mi-am făcut bucle în păr și mi-am prins bretonul într-o parte, cu o agrafă de păr ce avea pe ea un trandafir crem. Imediat ce-mi termin de aranjat părul îmi iau rochia și pantofii după care cobor fiindcă ajunsese limuzina.

- Bunicooooo! Am plecat! O sa fiu acasă până la doisprezece jumătate.

- Bine, Jenny! Să ai grijă!

- Normal că o să am grijă!

- Mai spune-mi o dată unde e petrecerea.

- La noul hotel.

- Royal? întreabă bunica umpic îngrijorată.

- Da!

- E cam departe, spune bunica. Trebuie să urci pe dealul cheilor ca să ajungi la el.

          Dealul cheilor este un deal format doar din curbe, e ca un fel de spirală iar în jurul acestui deal este oceanul.

- Fii fără grijă, bunico!

         După ce-mi iau rămas bun de la bunica mă duc la limuzină iar în aproximativ douăzeci de minute ajungem la dealul cheilor. Șoferul conducea cu grijă iar eu eram atât de încântată de prima mea ieșire din Beverly Hills când deodată, în mijlocul drumului a apărut un om iar șoferul a încercat să-l ocolească iar ultimul lucru pe care mi-l amintesc este că m-am lovit la cap și peisajul oceanului întins pe care îl vedeam prin geamul plin de sângele care a rămas pe el de la lovitura mea.

           Simțeam cum mașina zboară de pe deal și se îndreaptă către apă însă tot ce puteam face era să privesc cum mă duc la fund. Lovitura la cap fusese destul de dureroasă și mă afectase. Începeam să-mi pierd conștiința însă am reușit să trimit un mesaj multiplu cu ” AJUTOR ” bunicii, mamei și lui Andrew după care totul în fața mea s-a întunecat. Am închis ochii și îmi spuneam ” Sper ca țoți cei cărora le-am greșit să mă ierte ” dar ce-mi doream mai mult ca acest lucru era ca ceea ce mi se întâmpla să fie doar un coșmar și să mă trezesc la mine în pat gandindu-mă că nu a fost decât imaginația mea, dar nu era așa.

          Totul era cât se putea de adevărat iar când s-a izbit mașina de apa oceanului am fost aruncată în făță ajungând să dau pentru a doua oară cu capul de un geam, doar că acum mă lovisem de geamul care separa șoferul de călător. În acel moment n-am mai simțit absolut nimic, nici o durere. Auzeam doar cum îmi sună telefonul și vedeam cum mi se prelinge sângele peste tot iar plămânii mi se umpleau cu apa oceanului albastru ce urma acum să-mi ia viața.

              După o lungă perioadă de timp în care conștiința mea parcă se pierduse și se plimba liberă prin lume mi-am revenit încetul cu încetul, dar nu în totalitate.

          Eram pe șoseaua de pe dealul cheilor iar în jurul meu se aflau o mulțime de oameni și mașini. Am recunoscut salvările și mașinile de poliție dar nu-mi dădeam seama ce se întamplă. Încercam să-i întreb pe cetățeni ce s-a întâmplat dar treceau pe langă mine parcă eram invizibilă, ceea ce și eram dar încă nu-mi dădusem seama. Plimbându-mă printre mulțimea neliniștită și îngrijorată am ajuns în centrul acțiunii unde m-am văzut pe mine, sau cel puțin corpul meu, stând întinsă și inconștientă pe jos iar în jurul meu erau mulți medici ce-mi  acordau ajutor iar lângă ei erau mama, bunica, tatăl meu vitreg, Andrew și Caroline care plângeau în hohote.

             Nu puteam înțelege ce se întâmplă. Eu eram chiar lângă ei întrebându-i de ce plâng așa și cine este acea fată întinsă pe jos care seamănă leit cu mine, dar văzând ca nici măcar nu-și întorc privirile către mine m-am îndreptat către polițistii de la criminialistică și am auzit o convorbire între doi dintr ei.

- Au trecut 4 zile de când limuzina s-a scufundat în ocean, spune unul dintre ei.

- Iar cei doi care erau în mașină sunt mai mult ca sigur morți de trei zile, continuă celălalt.

- Așa este! Și am auzit că fata e fiica lui Lilly Archibald.

- Sigur ne va cere o anchetă profundă și va vrea să săpăm în toate dovezile pentru a afla ce i s-a întâmplat fiicei ei.

         Abia atunci înțelesesem ce s-a înâmplat și am început să-mi reamintesc ultimele momente dinainte să mă trezesc pe strada de pe dealul cheilor. Acum conștientizam că eu sunt moartă însă nu înțelegeam de ce mă mai plimb încă pe pământ, de ce nu trecusem pe lumea de dincolo. Atunci mi-am întors privirea către mama și am văzut cât era de distrusă. Îmi părea rău pentru toate relele ce i le făcusem însă acum nu mai puteam rezolva nimic, ea nu mă putea auzii și nici nu mă vedea oricât de tare aș fii strigat către ea.

         Când medicii mi-au ridicat corpul neînsuflețit de pe asfalt mama s-a dus către ei și le-a cerut să mă conecteze la aparate poate mai este vreo șansă de a mă recupera. Oricât încercau medicii să-i explice că sunt moartă de trei zile și nu se mai poate face nimic, ea nu putea renunța la mine.

         Când o vedeam pe mama atât de îngrijorată și de tristă îmi dădeam seama că ea era așa de fiecare dată când faceam ceva rău ce nu aducea decât păreri negative la adresa mea însă ea niciodată nu renunța la mine. Întotdeauna îmi acorda încredere și spera să nu mai gresesc. Presupun că asta înseamnă să fii părinte.

         Mă simțeam dezamăgită de mine însămi și încercam să-i spun că sunt bine și poate renunța la mine, însă nu mă auzea. Strigam și nimeni nu mă putea auzii. Eram ca o bătaie de vânt într-o zi călduroasă. Corpul meu transparent ce o atingea pe mama era ca atingerea unei frunze de toamnă ce cade din copac și te mângâie ușor și neobservabil pe obraz. Nu eram decât o rază de soare ce luminează ochii celor pe care îi iubeam. Mă simțeam mai nefolositoare ca niciodată așa că am plecat pe aripile vântului în singurul loc în care mă simțeam în siguranță, la prietenul meu cel mai bun Chapin.