My crazy life |PAUZĂ

Beverly Hills, din nou

         Ajunsesem în Beverly Hills de două zile și încă nu mă întorsesem la școală, nu că nu mi-ar convenii dar, mă plictiseam îngrozitor. Stăteam toată ziua în pat mâncând dulciuri și uitându-mă la televizor din cauză că nu aveam unde și cu cine să ies în oraș. Prietena mea Caroline nu mă mai suna și eu nu aveam de gând să o sun, era o trădătoare. Chapin nici nu mai avea tupeu să mă sune deoarece i-am trimis un mesaj foarte urât prin care mi-am exprimat toată furia deci, cred că nu mai are tupeu să vorbească cu mine. Singurele persoane cu care vorbeam erau mama care mă suna câte zece minute să mă mai întrebe ce fac, Andrew cu care stăteam și câte două ore pe skype, și nu în ultimul rând Charles. Cu toate că nu am vrut să rămân cu el într-o relație, Charles mă suna zilnic și se plictisea alături de mine. Îmi era dor de el. Nu eram eu cea mai emotivă persoană din lume dar îl iubeam și nu puteam uita momentele petrecute alături de el, chiar dacă unele erau și urâte, chiar și ele m-au făcut să fiu cine sunt astăzi.

         Să vă spun de ce nu mă duc la școală deoarece cred că am uitat să menționez acest lucru, sunt atât de amețită! Ei bine, se pare că am răcit destul de rău. În aceste momente mi-ar fi prins bine și compania unor spirite dar, din păcate, nici pe acestea nu mai puteam să le văd. Nu mă deranja acest lucru deoarece și așa eram o persoană ciudată. Nu aveam nevoie și de acest dar supranatural pentru a devenii și mai ciudată.

- Jennifer, de mâine poți merge la școală!spune doctorița din de lângă patul meu.

- În sfârșit!răsuflu eu ușurată.

- Un mic sfat..

- Spuneți, doamna doctor!

- Ai grijă să nu mori din nou, adaugă aceasta râzând.

- Am să încerc din răsputeri!

- Nu uita să-ți iei medicamentele! Mai ai trei zile de tratament, spune închizând după ea ușa camerei mele.

         În sfârșit o să ies din casa asta nenorocită, scuze bunico că spun asta, dar, e o casă foarte plictisitoare și liniștită, îmi spuneam eu în gând.

         După ce a ieșit doctorița din camera mea m-am ridicat repede din pat și m-am dus diect la dulapul de haine pentru a-mi pregăti ținuta de mâine. Bineînțeles ca voi fii în centru atenției după toate cele întâmplate, deci am nevoie de haine care să mă scoată în evidență. Mi-am ales o cămășuță neagră cu gulerul și capătul mânecilor scurte, albe iar partea de jos a rochiței ce începea de la talie, fiind strâmtă, și ajungea până mai jos cu două palme jumătate de fund, era dintr-o mătase crem și era în volonașe. În picioare mi-am pregătit să-mi iau o pereche de pantofi negri din catifea, cu toc de vreo zece centimetri, prinși în jurul gleznei cu o fundiță. Acum că îmi pregărisem ținuta pentru școală mă simțeam mai bine, mai relaxată, însă nu a trecut mult și m-a sunat Charles cu care îmi începeam din nou orele noastre de convorbiri neîntrerupte.

         După ce am vorbit vreo trei ore cu Charles m-am hotărât să mănânc ceva așa că am coborât în bucătărie. Imediat ce am ieșit din cameră am început să aud tot felul de voci, unele cunoscute altele nu prea, de la parterul casei. Nu am vrut să-mi fac prezența simțită, nu încă, așa că încercam să cobor scările pe vârfuri.

         Ajunsă în capătul scărilor am încercat să îmi arunc puțin privirea spre bucătărie fără să fiu observată dar spre ghinionul meu mi-am lungit gâtul prea tare așa că am căzut pe burtă scăpându-mi printre buze un „ La dracu, asta chiar doare!”. Încercând să-mi ridic privirea ce stătea ațintită pe gresia albicioasă din holul casei am dat de o pereche de adidași bărbătești. Ridicându-mi din ce în ce mai sus privirea din adidași se prelungeau niște picioare bărbătești acoperite cu o pereche de jeanși negri iar primul gând care mi-a trecut pe moment în cap a fost ”Serios, Jenny? Te faci de râs din nou?”. M-am ridicat în genunchi ținându-mi privirea în jos și masându-mi puțin tâmplele cand o voce cunoscută spune râzând: