My crazy life |PAUZĂ

Totul are un pret

         După ce a ieșit doctorul din cameră au intrat Caroline împreună cu Andrew care s-au apropiat încet și speriați către patul meu după care s-au așezat lângă mine.

- Și eu care credeam că mama o să intr prima în cameră, spun tristă.

- De ce? Nu te bucuri că ne vezi, întreabă Andrew sarcastic.

- Normal că mă bucur să vă văd! Mi-a fost atât de dor de voi, spun zâmbind și îi iau în brațe. Și ai primit mesajul meu Care?

- Credeam că visez! Chiar tu ai scris, întreabă Caroline uimită?

- Normal că eu am scris. Nu mi-ai recunoscut scrisul, întreb mirată către Caroline?

- Ba l-am recunoscut dar am crezut că o iau razna. Și totuși, cum a fost?

- Chiar așa! Spune-ne cum a fost să fii, știi tu, moartă, adăugă Andrew.

- Nu a fost deloc plăcut. Am fost mereu lângă voi însă niciodată nu m-ați văzut, auzit, simțit. Eram pierdută printre cunoscuți. Nu-mi mai găseam locul și totuși o singură persoană m-a putut vedea.

- Cine, întreabă în cor Andrew și Caroline?

- Chapin!

- Chapin adică Chapin? Baiatul cu care stăteam noi mereu la bunicul în Tenesse, întrebă uimit Chapin?

- Da, el! Prima oară s-a speriat și nu am mai vorbit cu el cam două săptămâni dar după m-a ajutat să caut modalități de a mă reîntoarce. Și totuși, unde e mama?

- În fața spitalului sunt o mulțime de paparazzi ce au venit pentru a-i lua intreviu după deconectarea ta de la aparate, spune Andrew. Probabil se așteptau să iasă plângând dar acum s-a dus să le spună miracolul acesta. Eu si Care ar trebui să mai lăsăm și pe alții să vină la tine. Mai vorbim când ieși din spital!

- Oh! Înțeleg! Vorbim atunci!

           În acel moment am văzut plimbându-se prin cameră o fetiță de vreo treisprezece-paisprezece ani, foarte frumoasă care era îmbrăcată cu haine de spital și mă întrebam  ce caută o necunoscută la mine în salon și cum a intrat.

Mă uitam foarte insistent la ea și încercam să-mi dau seama cine este și dacă o cunosc dar chipul ei nu-mi era deloc familiar și se plimba prin cameră foarte dezorientată și speriată.

- Hei! Cine ești, strig eu către ea.

            Când am strigat spre ea fetița s-a speriat deoarece știa că vorbesc cu ea deoarece numai eu cu ea eram în salon și s-a apropiat de patul meu.

- Mă poți vedea, întreabă mirată fetița?

- Cum să nu te.. atunci mă opresc din ce voiam să spun și îmi dau seama de alt ceva pentru că cunoșteam acea întrebare, era aceeași ce i-o pusesem și eu lui Chapin cand eram un spirit și m-a putut vedea. Nu-mi spune că ești un spirit!

- Am murit acum câteva ore în timpul operației în salonul de lângă, cum de mă poți vedea, întrebă fetița speriată?

- Cred că asta este prețul pe care l-am plătit pentru reîntoarcerea mea, îmi spuneam eu mai mult pentru mine.

- Despre ce vorbești?

- Acum jumătate de oră eram moartă, am fost moartă o lună de zile datorită unui accident de mașină.

- Asta explică faptul că mă poți vedea.

- Da, așa cred. De ce nu treci prin lumină?

- Mami și tati sunt foarte supărați, nu pot trece până nu știu că sunt bine.