De dragul tău... (III) (finalizată)

1. Mi-a părut bine!

-Pot să deschid geamul? mă întrebă un bărbat, care deja avea mâinile pe mânerul metalic, gata să tragă de el.

-Da, nu-i nici o problemă!

-Te deranjează dacă fumez? continuă el.

Abia acum l-am privit. A trebuit să ridic binișor capul ca să-i pot urmări zâmbetul uşor, care-i lumina fața, iar strălucirea verde, cu raze fine aurii ale ochilor lui îmi transmitea semnale de alertă în piept. Deschisese deja geamul şi curentul aducea pe culoarul trenului mirosul proaspăt de primăvară şi de pământ abia prăşit. Ținea în mână o țigară fără filtru şi aştepta să-i răspund la întrebare.

-Mai am o țigară, dacă vrei..., şi-mi întinse pachetul din care ieşea sulul de tutun, învelit în foiță subțire, îngălbenită.

-Nu, nu fumez! i-am îndepărtat eu mâna şi atingerea m-a făcut să-i simt căldura prietenoasă a pielii.

-Atunci nu mai fumez nici eu! hotărî el şi-şi puse înapoi țigara. Nu vreau să te umplu de fum. Ar fi păcat...

M-am depărtat puțin de el, rezemându-mă de peretele compartimentului, evitându-i privirea cu stânjeneală. Discuțiile în astfel de împrejurări nu aveau rost oricum. Pe culoar, la o fereastră alăturată, un tată îşi ținea fetița în brațe şi-i numea lucrurile văzute de ea, indicate cu degețelul grăsun.

-Unde mergi? l-am auzit pe bărbat întrebându-mă.

-În Iaşi, i-am răspuns cu privirea la fetiță.

-Acasă?

-Da.

-Întotdeauna vorbeşti cu fața întoarsă spre altcineva?

Reproșul lui mi-a adus sângele în obraz. Nu era politicos, ştiam, dar nu voiam nici să încurajez discuția cu el.

-Ei, ai roşit? Eşti așa de emotivă? Ha, ha! N-am spus încă ceva să te stânjenească cu-adevărat..., ce-ai să faci atunci?

Zi-i omului de ce-a roşit şi tot sângele din el îşi va găsi drum spre față, transformându-l într-un rac cu chip de om. Ce nesuferit! M-am uitat în compartiment la tata. Avea capul rezemat de speteaza scaunului şi moțăia. Ar fi trebuit să mă duc la el? Scăpam de bărbatul limbut, dar în compartiment mai erau încă două persoane cu un bebeluș şi aerul era stătut şi cald. Dacă intram acolo mi-ar fi fost rău, cu siguranță.

-Eşti cu cineva?

-Da. Ar trebui să merg la el...

-Nu!

Mâna lui îmi opri brațul cu îndrăzneală. Acolo unde mă ținea, căldura îmi trecea prin cămaşă şi mă ardea asa de blând. Mi-aş fi dorit să fie mai cald, să port mâneci scurte... Mi-am întors privirea spre tata şi l-am văzut că dormea în continuare. Cum putea să mă oprească aşa, ştiind că nu călătoream singură?

-Promit să fiu cuminte! i-am auzit cuvintele. Dar nu pleca! Am să cobor la Roman... Nu te plictisesc prea mult...

Până la Roman mai era un sfert de oră. Nu era un efort prea mare să suport o conversație cu el. Poate dacă răspundeam monosilabic renunța şi el să mai vorbească şi-atunci timpul avea să curgă după bunul plac al fiecăruia.

-Eu sunt Codrin! îmi spuse întinzându-mi mâna.

-Eu nu țin morțiş să te cunosc! i-am răspuns, lipindu-mă şi mai mult de perete.

-De ce? Crezi că te-aş mânca?

Deşi zâmbetul îi lumina toată fața, ochii lui verzi deveniră întunecați, de parcă pupila se spărsese şi invadase irisul, ca cerneala când se-mprăştie pe foaia de sugativă.