Vânătoarea

Capitolul 1

Rachel desena cuminte un înger la biroul din camera mea, în timp ce eu stăteam în pat şi ascultam muzică, privind ploaia care bătea violentă în geam. Rachel zâmbea - şi o apreciam pentru asta. Sora mea nu se lăsa pradă dizabilităţilor. Lupta cu handicapul şi nu lăsa nimic să-i facă viaţa şi mai grea. Pentru că Rachel e surdo-mută. Dar asta nu o împiedică să fie fericită. Se bucură de viaţă - sau, cel puţin, încearcă să vadă partea frumoasă a lucrurilor. E puternică, iar faptul că nu se lasã afectată de loviturile grele ale vieţii e un lucru demn de admiraţie.

Mama intră încet în cameră, cu un zâmbet jovial la colţul buzelor. Rachel îi sări veselă în brate, strângând-o puternic cu mâinile ei mici şi delicate.

-Plecăm, fetelor, anunţă mama.

Mi-am scos dezamăgită căştile din urechi şi am privit-o tristă pe cea care mi-a dat viaţă acum 14 ani.

-Chiar trebuie să plecaţi? m-am plâns eu, ca un copil care voia o jucărie nouă, dar nimeni nu se obosea să-i facă pe plac.

-Da, chiar trebuie, Lorelai, zise mama, privindu-mă serioasă. Nu vă faceţi griji, ne vom întoarce peste o săptămână. Veţi fi bine, ne asigură ea, mângâind protectoare şi drăgăstoasă buclele aurii ale lui Rachel. Să ai grijă de surioara ta, Lorelai.

-Mereu, am spus eu, hotărâtă, venind spre ele şi cuprinzându-le într-o îmbrăţişare strânsă şi caldă, plină de iubire.

Mama ne sărută pe rând, în creştet, apoi rupse îmbrãţişarea, forţată.

-Îmi veţi lipsi tare mult, fetelor, zise mama, privindu-ne cu dragoste. Fiţi cuminţi ... Şi încercaţi să nu daţi foc la casă. 

-Nu promitem nimic, am râs eu, veselă, apoi i-am făcut cu mâna mamei, în timp ce ieşea afară din cameră, cu dor în ochi. 

***

Stăteam cu Rachel pe verandă, privind cum maşina părinţilor noştri se îndepărta într-un loc în care nu puteam ajunge cu vederea, un loc străin, presărat cu necunoscut, lăsând în inimile noastre un gol imposibil de umplut, dorinţă şi alte senzaţii greu de descris, care ne apăsau şi ne dureau, hrănindu-se cu tristeţea noastră şi lăsându-ne reci. De acum, suntem pe cont propriu.

Am luat-o pe Rachel de mână, ca o soră mai mare, şi i-am zâmbit dulce, spunând pe un ton vesel:

-Hai să mergem înăuntru şi să ne facem de cap. Ne vom distra grozav săptămâna aceasta, promit.

Rachel schiţă un zâmbet luminos şi mă urmă în casă, ţopăind. În bucătărie, începu să-și agite mâinile, să-şi arcuiască degetele şi să facă semne ciudate, înspre mine. Limbajul surdo-muților. 

-Mă gândeam să ne uităm la un film, am răspuns eu, traducând întrebarea nerostită a surorii mele, apoi am reprodus cuvintele în limba ei, ca să îmi înţeleagă propunerea.

Rachel spuse din nou ceva prin mâini, ceva ce însemna ,,Sună bine. Vrei să faci popcorn?''

I-am acceptat condiţia, apoi i-am spus să aleagă un film, inr timp ce eu pregăteam gustările. 

Nu era deloc greu să vorbeşti cu un surdo-mut. Am învăţat repede limbajul şi chiar îmi place să comunic astfel cu Rachel. Ea e de părere că acest mod de a transmite informaţii este complex şi foarte complicat, motiv pentru care mulţi dintre cei sănătoşi nu sunt interesaţi să înveţe. Dar eu cred că toti ar trebui să cunoaştem limbajul şi că toţi ar trebui să arătăm puţin respect pentru aceşti oameni puternici, luptători, care nu se lasă mai prejos de cât înseamnă ei defapt. Toţi ar trebui să îi admirăm pentru curajul de care dau dovadă şi hotărârea cu care luptă pentru o poziţie. Surdo-muții sunt persoane minunate şi subestimate, capabili, în ciuda neajunsului lor, să facă lucruri extraordinare și să se realizeze, cum niciun om sănătos nu o poate face.