Vânătoarea

Capitolul 6

Criminalul ne-a găsit. A venit să ne ucidă.

Prinsă într-un moment de panică, am încremenit în loc. Picioarele mele refuzau să înainteze, iar mintea mea era cu totul inactivă şi scoasă din funcţiune. Dar am fost smucită din transă de mâinile tremurânde ale lui Rachel şi de ochii ei umezi, care implorau ajutor şi milă. 

,,Lorelai, ce facem acum?''

-Fetelor, unde sunteţi? se auzi vocea melodioasă şi prefăcut dulce a alienatului.

Biblioteca e încăpătoare şi am putea rătăci prin ea, ca să-l inducem în eroare, dar nu intenţionez să mă pun cu un om sadic şi periculos, gata să ucidă la orice oră. În plus, succesul nu e garantat. Trebuia să mă gândesc cât mai repede la altceva, până când criminalul acela bolnav nu pune mâna pe noi. Iar primul lucru pe care poposi privirea mea ... A fost fereastra.

,,Uite cum facem, Rachel'', am atenţionat-o eu, severă. ,,Ieşim pe geam. Geamurile casei sunt foarte apropiate unele de altele, aşa că vom putea să coborâm până jos, pe pervazurile lor''.

,,Ai înnebunit?'' făcu Rachel, cu ochii holbaţi. ,,Vrei să ne omori? E foarte periculos!''

,,Ori asta, ori o să murim oricum prinse în ghearele omului ăluia'', i-am spus eu, speriind-o, deşi nu e ceva ce intenţionam să fac.

Paşii bărbatului răsunau puternic în întreaga bibliotecă, avertizându-ne că se apropie de noi, în timp ce ne chema cu glas domol la el. 

,,Rachel, nu mai avem timp. Vii sau nu?'' am repezit-o eu, întinzându-i mâna. 

După un moment de cântărire a posibilităţilor, care erau alarmant de reduse, Rachel îmi apucă hotărâtă mâna, trăgându-mă spre fereastră. O deschise în viteză, apoi se strecură afară, pe pervaz, ca o şopârlă în iarba țepoasă, cu ochii ripostând împotriva acestei încercări de a se salva. 

,,Nu-ţi fie frică, Rachel! Coboară!''

Atunci, Rachel se prinse strâns cu mâinile de pervaz şi îşi lăsă picioarele să cadă spre geamul de sub ea. Vârfurile ei abia atingeau pervazul, aşa că am luat-o de o mână şi cu cealaltă i-am zis să se ţină de fereastra de dedesubt. Cu greu, cu efort şi cu emoţii, dar fără accidente, Rachel ajunse cu bine la fereastra de mai jos, continuând să coboare în linişte, în timp ce eu o urmam atentă, cu inima bubuindu-mi în piept, cu broboane de sudoare alunecându-mi pe frunte. 

Auzeam clar gâfâitul lui Rachel şi icnetele ei cauzate de efortul de a se ţine bine şi de a nu cădea în gol. Aş fi ajutat-o, dar n-aveam posibilitatea, fiind în aceeaşi situaţie ca şi ea. Şi n-aveam cum să dăm înapoi. Trebuia să mergem înainte, să ne continuăm drumul şi să rezistăm. Ori asta, ori sfârşitul vieţii noastre se afla cu câteva ferestre mai sus. Ori asta, ori chinurile ne aşteaptă în braţele bărbatului din bibliotecă cu ceai şi prăjituri.

O singură clipă de neatenţie a fost suficientă pentru Rachel ca să se dezechilibreze şi să alunece de pe pervaz, căzând în ţipete şi prinzându-se cu forţa de acesta într-o mână.

-Rachel! am strigat eu.

Rachel se mai ţinea în câteva degete. Distanța până la pământ era copleşitoare. Într-o profundă secundă de disperare, am întins mâna şi i-am încleştat încheietura în strânsoarea mea de oţel, trăgând-o în sus. Greutatea ei apăsătoare îmi spunea să-i dau drumul, dar nu-mi permit asta. Nu vreau să fac asta. Nu îi voi da drumul, chiar dacă asta ar însemna să cădem amândouă. Ce mai gânduri, să o las pe Rachel să cadă!

Ajutându-se de picioare şi de cealaltă mână, Rachel ajunse înapoi pe pervaz. După o clipă de uşurare, am îndemnat-o grăbită să coboare mai departe, nu înainte de o mica şi blândă dojană cu privire la neatenţia ei. Desigur, n-am fost aspră cu ea. Cum aş putea să fiu furioasă, când mai avea două degete şi cădea? Eram recunoscătoare Domnului că nu s-a întâmplat nimic.