Vânătoarea

Capitolul 11

Fugeam.

Tata se bătea în urma mea cu Eric.

Eu l-am abandonat.

Nu pot să cred că am ajuns atât de indiferentă faţă de familia mea.

Fugeam.

Nu ştiu unde.

Dar fugeam.

Pentru că sunt o lașă şi nu-mi asum nimic.

Apoi, crudul adevăr mă lovi în faţă.

Tata urmează.

Tata va fi ucis.

M-am oprit.

Ce trebuia să fac? Să mă întorc la tata? Dar cum îl puteam ajuta? Cum îl puteam opri pe Eric? În plus, a spus să fug, trebuie să aiba el un plan ...

Stai puţin, de când fac eu ce îmi spun mama şi tata?

Ceva îmi spunea să merg la el. Ceva îmi spunea că e mai bine să-mi continui drumul. Eram nehotărâtă, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Niciodată n-am fost pusă în încurcătură, m-am descurcat tot timpul, aveam încredere în puterile mele, eram stăpână pe mine, calculată. Dar persoana mea a plecat odată cu mama şi Rachel, s-a evaporat printre stelele din înaltul cerului, s-a pierdut în noapte.

Nu mai ştiu cine sunt.

În urma mea era linişte. Icnetele îndurerate ale tatei şi ale lui Eric s-au stins. Pumnii şi picioarele lovind în carne au încetat să facă gălăgie. Tot ce se auzea era respiraţia mea sacadată şi inima mea bubuind energică. Confuzia creştea şi mă apăsa pe piept, iar adrenalina îşi făcea loc în corpul meu cu fiecare pas leneş pe care îl făceam înapoi, spre tata.

În cele din urmă, am prins curaj şi am alergat până la locul bătălii, strigându-l pe tata.

Dar nu mai era nimeni acolo.

Tata dispăruse. Eric dispăruse. Totul era pustiu, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat aici. Tot ce le dădea de gol încăierarea era podeaua pătată de sânge şi stropii acestuia întinși pe covor şi pe dulap. L-am strigat din nou, dar îmi răspunse tăcerea. Broboane de sudoare îmi alunecau pe frunte, mâinile îmi tremurau, iar ochii mei se luptau cu lacrimile, în timp încercam să-mi păstrez calmul şi să nu mă pierd cu firea. Cu glas spart, l-am mai strigat odată pe tata, doar ca să primesc linişte în schimb.

Apoi, se auzi un telefon sunând.

Am sărit în sus, speriată, şi am dat un ţipăt strident, tremurând din toate încheieturile, acoperindu-mi faţa cu palmele şi rezistând impulsului de a mă arunca înfiorată la pământ. Telefonul continua să sune vesel, de parcă mă aştepta pe mine, să-i răspund, cu o sonerie asurzitoare, care îţi făcea pielea de găină.

Dar, privind în jos, mi-am dat seama că mă aştepta, într-adevăr ...

Pentru că telefonul stătea la picioarele mele.

M-am aplecat spre el, fără să mă mai obosesc să-mi ţin lacrimile în frâu şi, chinuindu-mă să nu scap telefonul din mână, am răspuns.

-M-ai enervat urât de tot, fetiţo, zise o voce masculină la telefon, vădit furioasă şi rece. Nu e bine să-ţi înfurii superiorii. Dar acum, vei plăti.

Mi-am înghiţit nodul din gât, străduindu-mă să-mi păstrez vocea egală, şi am spus:

-Ce vrei de la mine?

-Vreau să-ţi văd durerea întipărită pe chip. Vreau să te văd trecând prin agonie. Vreau să suferi, zise el, cu o voce sălbatică, plină de ură.