Vânătoarea

Capitolul 2

În ciuda protestelor lui Rachel, am pus-o pe aceasta la culcare. Era trecut de miezul nopţii iar ea nu dormea. Mama ar înnebuni dacă ar ştii.

Am coborât în bucătărie, unde am băut un pahar cu apă. Nu ştiu ce, dar ceva mă împinse spre fereastră, să trag draperiile şi să privesc afară, în pustiu, spre locul în care stătea acea siluetă străină, spre locul care acum îmi îngheaţă sângele în vene, şi m-am rugat ca totul să fi fost doar o întâmplare nefericită, care să nu mai aibă loc niciodată. 

Dar când mă gândesc la cele întâmplate, nu pot să nu mă cutremur şi să nu mă gândesc că vom avea o săptămână proastă. Oricine are posibilitatea să dea buzna în casa noastră cum îi place, acum că părinţii noştri sunt plecaţi, imposibil să fie aduşi înapoi în două minute, la cel mai mic semn de incomoditate. În plus, eu şi Rachel suntem mici şi fragile şi total lipsite de apărare. Suntem uşor de dat la o parte, fără efort, pentru că noi reprezentăm un aşa pericol, cum reprezintă profesoara mea de matematică blândeţe şi calm, rafinament.

Profesoara mea de matematică e o scorpie dată dracului. 

Nu-mi pasă ce se întâmplă cu mine, dacă suntem supuse pericolului. Îmi pasă ce se întâmplă cu Rachel. Viaţa şi-aşa nu a fost darnică şi cu ea. M-ar durea prea tare să o văd suferind în ghearele unui individ pus pe glume. Sunt dispusă să o salvez şi să mă arunc în faţa pistolului pentru ea, pentru surioara mea care nu a avut niciodată şansa de a vorbi sau de a auzi, pentru fata dezamăgită şi îndurerată, care face faţă şi care încearcă să zâmbească. Pentru micuţa Rachel. 

Eram foarte obosită, aşa că n-am mai tras de timp în bucătărie şi am început să urc scările, spre camera mea. Cu toate că eram pe jumătate adormită, am putut să disting tropăitul puternic al unor paşi în fugă, la parter.

Imediat ce zgomotele făcură linişte, m-am oprit cu rigiditate în loc şi am spus, cu voce spartă:

-Rachel ...? Tu eşti? 

Ce prostie din partea mea, doar nu mă auzea. 

Am coborât înapoi la parter, cu mişcări lente. Paşii începură să bocănească din nou pe duşumea, făcând lemnul să scârţâie, iar inima mea, să-şi accelereze bătăile inimii. Te rog, Rachel, să fi tu acolo ...

Mi-am făcut curaj şi am coborât în viteză treptele, oprindu-mă la capătul scărilor şi aruncând priviri panicate parterului. Era întuneric şi era linişte. Era complet lipsit de primejdii. Arăta exact ca un parter la miezul nopţii, locuit, pentru o săptămână, doar de nişte fete vulnerabile şi paşnice. 

-Hei! am strigat eu, cu glas gâtuit. E cineva acolo? 

Am primit ca răspuns sunetul altor paşi apăsaţi care alergau, dar n-am putut vedea nimic. Am început să tremur din toate încheieturile, cu broboane de sudoare rostogolindu-mi-se pe frunte. Mi se înmuiaseră picioarele, aveam gura uscată, iar ochii mei erau scăldaţi în groază şi lacrimi. Dorinţa mea ca mama şi tata să fie acasă ardea în mine ca un foc imposibil de stins şi creştea cu fiecare pas străin pe care îl auzeam şi care venea de peste tot, nereuşind să aflu exact de unde, ca balada unui greier, răsunând în fiecare colţişor, dar niciodată realizând din care parte cântă.

Până când am simţit un curent rece în spate şi o atingere fugitiva peste omoplaţi.

M-am întors alertă şi încordată, încărcată cu frică, înghițindu-mi ţipetele, sperând să întâlnesc privirea blajină a lui Rachel, dar am fost întâmpinată doar de întuneric.

-Cine eşti? am rostit eu, cu o voce ameninţătoare.

Alţi paşi alergători, alte bătăi ale inimii care prevesteau să-mi spargă pieptul.

Şi apoi o bătaie hotărâtă pe umăr.

Am dat drumul unui ţipăt, înspăimântată până la refuz, căzând în genunchi, înecată în teamă, cu inima cât un purice. Frica mă acapară şi mă imobiliză, făcându-mă să vreau să intru în pământ şi să dispar. Era o senzaţie cum nu mai trăisem niciodată în viaţa mea.

Am privit în sus, printre degetele răsfirate peste faţa mea, aşteptând pericolul. 

Era Rachel, care mă întreba, în limba surdo-muților, ce s-a întâmplat.

M-am ridicat în picioare, pe jumătate timorată, pe jumătate furioasă. 

,,Ce cauţi aici? De ce nu dormi?'' am apostrofat-o eu, prin mâini.

,,Aveam nevoie la toaletă'', mi-a răspuns ea, inofensivă. ,,De ce eşti aşa panicată?''

Şi atunci mi s-a făcut atât de milă de ea! Rachel nu putea auzi paşii. Nu putea auzi pericolul. N-avea să ştie niciodată când este atacată. Este total lipsită de apărare. 

,,Lorelai?''

,,Mi s-a părut că aud ceva'', am spus eu.

Rachel mă privi printre gene.

,,Mai bine am merge la culcare'', propuse ea.

,,Bună idee'', am confirmat, dornică să ajung în pat, să închid ochii şi să mă trezesc a doua zi, spunând că totul a fost doar un vis urât.

Am urcat la etaj şi ne-am spus ,,noapte bună'', apoi am privit-o pe Rachel îndepărtându-se lentă spre camera ei, ca o fantomă într-o clădire abandonată.

Mi-am alungat imaginea cu fantoma din minte şi am intrat în camera mea, bâjbâind pe întuneric după întrerupător.

-Da' unde mã-ta eşti? m-am enervat eu.

În cele din urmă, am găsit întrerupătorul şi mi-am aşezat mâna pe el. M-am simţit uşurată, căci ştiam că avea să apară şi lumina, în sfârşit. Dar uşurarea se duse la fel de repede precum venise. 

Pentru că pe întrerupător se mai odihnea o mână, pe lângă a mea.

Mi-am muşcat limba, pentru a-mi opri un ţipăt, şi mi-am retras brusc mâna, pradă fricii şi nevoii de a ieşi afară din casă, mâncând pământul şi pierzându-mă în lume, uitând că a existat vreodată locul ăsta. Dar asta ar însemna s-o uit pe Rachel, s-o uit pe mama, să-l uit pe tata şi, dacă mai e cineva prezent aici înafară de mine şi de sora mea, aşa cum îmi şopteşte imaginaţia, să plec ar însemna să-i abandonez în mâini străine şi periculoase, în faţa durerii, a torturii ... sau, cine ştie, a morţii.

În ciuda tremurului meu incontrolabil şi haotic, mi-am permis să întind prudentă mâna spre întrerupător, să verific.

Nu mai era nimic acolo.

Am aprins lumina.

Camera mea arăta exact aşa cum o ştiam dintotdeauna. O cameră micuţă, cu un pat în colţ, un şifonier, birou şi, bineînţeles, toate lucrurile şi hainele mele împrăştiate cu neglijenţă peste tot în încăpere. N-am fost niciodată prea ordonată ... Dar ar fi bine, totuşi, să strâng sutienele alea care atârnă libere de candelabru.

Şi niciun chip străin ascuns în umbre.

M-am sprijinit extenuată de uşă şi am răsuflat greu. Fie am o noapte extrem de grea, fie se întâmplă ceva ciudat în casa asta. Poate că ar trebui să-i anunţ pe mama şi tata. Poate că ar trebui să o iau pe Rachel şi să plecăm de aici şi să las poliţiştii să investigheze. Nu ştiu. Aş vrea ca totul să se termine şi să o luăm de la început, să fim din nou cum am fost. Vreau ca noaptea asta să ia odată sfârşit şi să nu se mai repete niciodată. 

M-am trântit în pat, obositta, cu lacrimile şiroind pe obraji în jos. Mă temeam atât de tare! Să n-ai nimic cu care să te aperi, să fi expus total pericolului şi să nu ştii ce să faci e dureros. Să nu ştii ce te aşteaptă mâine ...

Înainte, nu era aşa. 

Înainte ca mama şi tata să plece, totul era roz.

Înainte să rămânem singure, nu aveam de ce să ne temem.

Dar acum, suntem pândite din întuneric, suntem vânate, iar partea cea mai rea este că totul depinde de ce voi face eu mai departe. Urăsc să car totul în spate. Dar Rachel e în joc, aşa că trebuie să rezist şi să am grijă.

Nu concep să pierd acest joc.