Vânătoarea

Capitolul 13

Tu ce ai face dacă un criminal ţi-ar ucide întreaga familie, apoi ar veni după tine, dar tu nu te poţi mişca din loc?

Am încercat să mă ridic în picioare, dar nu am reuşit. Simţeam că vreau să rămân acolo şi să nu mai lupt niciodată, era atât de bine să stai şi să te comporţi de parcă moartea nu s-ar plimba în casa ta, să-ţi laşi mintea să zboare peste hotarele posibilului, să uiţi, pentru moment, ce se întâmplă în jurul tău. Dar nu pot să uit. Nu pot să stau şi să îl las pe omul care mi-a distrus viaţa să scape şi să omoare şi alte familii. Nu voi putea trece niciodată cu vederea. Nu pot lăsa alţi oameni nevinovaţi să moară din lipsa mea de interes şi din lipsa lui Eric de ocupaţie. 

Ştiu exact ce am de făcut.

Mi-am adunat puterile de pe jos si, cu un efort pragmatic, am reuşit să mă ridic, clătinându-mă periculos. În ciuda durerii care mă paraliza, m-am sprijinit de perete şi am înaintat hotărâtă spre bucătărie, scăpând câte un firișor de sânge din gură.

Nu pot să cred că eu chiar fac asta.

Târșâiam picioarele în urma mea, rezistând impulsului de a da drumul peretelui şi de a cădea învinsă la pământ. În spatele meu, se formau dâre de sânge întunecat, care mă urmăreau de-a lungul holurilor, ca o umbră rece şi tristă. Fiecare pas şontâc mă supunea unui chin negru şi amar, scăpat din mâinile diavolului.

Mai am puţin ...

Nu pot să cred că sunt aproape ...

În bucătărie, m-am dezechilibrat şi am căzut, scuipând un rând de sânge la impactul cu pământul. Nu mai aveam putere să mă ridic. Simţeam că ceva greu stă pe umerii mei şi mă împiedică să merg mai departe. N-aveam altă opţiune decât să mă târăsc.

Aproape am ajuns ...

Dar m-am oprit.

Căci am văzut o mână însângerată zăcând pe podea.

Am înlăturat ţipătul care îmi stătea în gât şi m-am apropiat de acea mână fără viaţă. Cu cât veneam mai aproape, cu atât mai mult puteam să văd din trupul întins fără vlagă în spatele mesei.

Era tata.

N-am ţipat. N-am tresărit. N-am plâns. Era de aşteptat să găsesc trupul tatei înjunghiat de zeci de ori în spate şi cu gâtul crestat într-o rană mortală, din care se vărsa un râu de sânge sumbru şi negru. Am întins mâna şi i-am mângâiat cu blândeţe părul ca tăciunele, şoptindu-i numele, atingându-i faţa aspră, privindu-i ochii goi şi căprui. Oficial, nu mai am pe nimeni.

Lovită de o furie acidă și clocotitoare, m-am întins hotărâră spre sertarul cu tacâmuri. Am tras de mânerul acestuia, altă dată strălucind de grija şi afecţiunea cu care mama îl ştergea de praf, şi am cotrobăit furtunos printre linguriţe şi furculiţe. Apoi, am simţit ceva ascuţit împungându-mi degetul arătător şi am ştiut că tocmai găsisem ce căutam.

Un cuţit.

Mi-am strâns degetele amorţite în jurul cuţitului, privind vrăjită lama argintie strălucind în întuneric. Dând uitării stângăcia, am privit cadavrul tatălui meu şi i-am spus, cu voce fermă:

-Nu-ți face griji, tată. Te voi răzbuna. Şi pe tine, şi pe mama, şi pe Rachel.

Şi l-am sărutat uşor pe frunte.

Privindu-l pentru ultima oară, m-am sprijinit de masă şi m-am ridicat, simţindu-mă ceva mai capabilă să mă ţin singură pe picioare, apoi am ieşit din bucătărie, întețind strânsoarea din jurul cuţitului.