Vânătoarea

Capitolul 8

Atracţie.

Da, asta e tot ce aveam în minte. Atracţia pentru un criminal.

Ar trebui să mă simt vinovată faţă de Rachel fiindcă am sentimente pentru răpitorul ei?

Pentru că, sincer, nu simt aşa.

Doamne, cât trebuie să mă urască pentru asta!

Am coborât melancolică la parter, gândindu-mă la el. E posibil să ţi-l doreşti pe cel care îţi face rău? E posibil să iubeşti persoana care te torturează? Şi mai important: E posibil să ţin la el, după tot ce i-a făcut lui Rachel? Oare îmi pasă câtuşi de puţin de sora mea? Se poate să fiu indiferentă la ce a suportat şi la cât a suferit?

Unde mi-e sufletul?

Familiara mea sufragerie era neschimbată: victimă a unui uragan, însoţit de un meteorit. Excepţie făceau piciorul lui Rachel, unghiile, pielea, părul şi limba ei, care nu mai erau acolo, scofâlcite în sânge, ceea ce, într-un fel, mi-a satisfăcut stomacul, dar într-un fel m-a pus pe gânduri şi m-a neliniştit. Nu că mi-ar fi dor de imaginea părţilor din corpul lui Rachel aruncate pe podea, dar de ce le-a luat?

Nu. Piciorul, părul, pielea, nimic din toate astea nu mai era acolo.

În schimb, era altceva.

Ceva de mii de ori mai revoltător decât o unghie smulsă şi o şuviţă de păr tăiată fără permisiune.

Acolo, pe jos ...

Stând în sângele de foc al lui Rachel ...

Era inima ei.

Mi-am controlat emoţiile. Nu le-am mai lăsat să mă împingă la pământ. Nu le-am mai lăsat să ţipe. Le-am lăsat, indulgentă, să verse câteva lacrimi triste, printre privirile dureroase spre inima lui Rachel, care nu va mai bate niciodată.

A murit Rachel.

A murit un înger.

Un ţipăt ţâşni printre buzele mele vineţii.

N-o să-mi cer scuze niciodată de la sora mea. N-o s-o îmbrăţişez pentru ultima oară. N-o să-i zâmbesc. Tot ce o să văd va fi cadavrul ei abuzat, maltratat în cele mai cumplite feluri, măcelărit şi distrus fără milă, fără conştiinţă. Surioara mea a plecat fără să-şi ia adio. A plecat în ceruri şi m-a lăsat singură.

Lacrimile erau dureroase, pierderea de nesuportat. Suferinţa m-a împins spre inima mică şi bună a surorii mele şi mi-a dictat să-i vorbesc:

-N-o să te judec, Rachel, am început eu, cu glas sugrumat. Acum, eşti intr-un loc mai bun şi sper că eşti fericită acolo, sus, şi că ai primit tot ce nu ţi-am putut oferi eu. Sper că eşti bine. Şi sper că mă poţi ierta.

Lacrimile cădeau ca o ploaie de vară peste inima ei.

-Ai luptat din greu, bravo! Acum, e timpul să te odihneşti.

Am privit inima, stoarsă de puteri.

-Te iubesc, Rachel, au fost ultimele cuvinte adresate surorii mele, apoi i-am trimis o sărutare şi m-am aşezat în genunchi, lăsându-mă podidită de lacrimi.

Mulţumesc că mi-ai colorat viaţa, Rachel. Mulţumesc că mi-ai făcut zilele mai interesante. Ne vedem dincolo.

Cu drag, fata în ai cărei ochi nu merită să te mai uiţi.

M-am lăsat scuturată de plânsete şi suspine, lovită de durere. Am lăsat soarta să mă pedepsească. Toată fericirea mea s-a dus odată cu Rachel, toată lumina se estompa la fiecare privire înceţoşată spre inima ei nevinovată şi caldă. Toate simţurile mele au pierit şi pieream şi eu, cu trecerea lentă a secundelor.