Vânătoarea

Capitolul 12

M-am trezit cu privirea înceţoşată şi cu mâinile tremurânde. Mă dureau ochii, iar capul parcă îmi lua foc. M-am forţat să mă ridic în capul oaselor şi să arunc o privire în jurul meu, deşi eram secătuită de orice putere. Eram pe acel hol unde îmi pierdusem cunoştinţa şi unde se afla ultimul mesaj în sânge de la Eric. Nu ştiu ce mă aduse în starea asta, poate era de la prea mult sânge văzut în aceste zile, sau poate fricile care mă înţepau ca nişte ace otrăvite în piele. Cert e că nu mă simţeam bine, ceea ce, mai mult ca sigur, avea legătură cu săptămâna asta neagră şi plină de patimi.

M-am ridicat în picioare, deşi trupul meu revoltat refuza. Eram ameţită; lumea se invartea în jurul meu ca un glob pământesc. M-am sprijinit de perete, pentru a evita impactul cu pământul. Mă simţeam de parcă aş fi băut cel puţin 5 pahare de vin. Nu-mi puteam explica de ce.

Încercam să îmi reglez răsuflările. Îmi forțam picioarele să nu cedeze. Făceam faţă cu greu acestei greutăţi străine ce mi s-a urcat în cârcă de nicăieri.

Apoi, prezenţa unei siluete noi în cadrul uşii din capătul holului îmi captă atenţia obosită.

Eric.

Un val de ură mă lovi în interior, iar în ochi mi se aprinse scânteia furiei. Doar privindu-l, în mintea mea apăreau imagini cu un Eric dezbrăcat şi strangulat la -50 de grade sau cu un Eric legat de mâini şi de picioare, căruia îi trebuia doar un şut zdravãn în fund ca să cadă din vârful lui Burj Dubai în mijlocul oceanului. Doamne, cât mi-ar plăcea să văd asta ...

I-am aruncat o privire acuzatoare şi tăioasă şi, cu cea mai veninoasă voce posibilă, am spus:

-Încă nu te-ai dus dracului de aici? Nu-ţi ajunge că mi-ai distrus familia? Ce mai vrei?

Apoi veni spre mine, fără să-mi adreseze niciun cuvânt, cu paşi hotărâţi şi mari. Avea pumnii încleştaţi, iar ochii lui erau inexpresivi şi goi, de o răceală electrizantă şi îndepărtată.

Veni lângă mine şi mă privi de sus, cu un aer superior şi infatuat. Clătinându-mă, m-am îndreptat şi l-am fixat cu privirea, în încercarea de a-l sfida, dar m-am pomenit cu o palmă usturătoare peste faţă.

M-am dezechilibrat şi am căzut, simţind palma lui arzându-mi aspru pe obraz.

-Nu pot să cred că ai făcut asta! i-am reproşat eu.

-Să crezi, veni răspunsul lui, scurt şi prompt, apoi mă lovi din nou.

Era o palmă puternică şi grea, a cărei amprentă avea să-mi rămână întipărită în minte. Durerea era amară şi înţepătoare, iar gura îmi fu inundată de gustul metalic al sângelui, pe care l-am scuipat sufocată la picioarele lui Eric.

-Ești un nenorocit, am spus eu, simplu, încercând să-mi recapăt răsuflarea.

-Ești o nenorocită, rânji el, sadic, apoi îşi trase piciorul în spate, luându-şi avânt, şi mă lovi în burtă.

Am ţipat de durere, m-am chircit, dar râsul lui, care se bucura de situaţia şi de neputinţa mea, nu contenea din a-mi face rău urechilor. Picioarele lui loveau în mine cu o cruzime ruptă din iad, ca un copil care chinuia un biet căţel nevinovat, mic şi fără apărare. Ignora complet sângele care-mi ţâşnea în valuri din gură şi din nas, ignora protestele şi strigătele mele jalnice, rămânea indiferent în faţa durerii mele.

,,Durere'' este un cuvânt mult prea blând pentru a descrie ce simt.

În cele din urmă, Eric îmi dădu câteva secunde să-mi revin în fire. Mă privea amuzat, rânjind până la urechi, de parcă găsea distractiv ca un bărbat să lovească atât de brutal o fată. Dar, în ciuda sângelui care nu mă lăsa să deschid gura, mi-am îngăduit să-i arunc nişte vorbe grele:

-Morţii mă-tii de onanist! am spus eu, scrâşnind din dinţi.

Dar Eric nu se lăsă afectat de tiradele mele vulgare, ci izbucni într-un râs isteric şi plin de viaţă.

-Zise fetişcana de 14 ani care se tăvăleşte pe gratis cu orice fustangiu drogat din stradă, mi-o întoarse el, dându-mi maxima.

-Tu ai început, am spus eu, scuipând cuvintele. Totul a pornit de la tine, tu eşti de vină, tu şi numai tu! Sper să mori dracului în ...

Dar n-am putut să-mi duc blestemul până la capăt ...

Pentru că m-am trezit cu o gheată în gură.

Am încercat să ţip, dar vocea îmi era înăbuşită de piciorul lui Eric intrat în gura mea. Am încercat să-l scot afară, dar cu cât mă chinuiam mai mult, cu atât mai mult parcă îşi făcea loc în gura mea. Sângele îmi curgea în formă de lacrimi peste buza de jos, şi sunt destul de sigură că mi-a căzut un dinte.

Eric îşi retrase brusc piciorul, lăsând să iasă mai mult sânge din mine. Avusesem dreptate; chiar îmi pierdusem un dinte, pe care l-am scuipat îngrețoșată pe jos. El adoptă din nou acea privire sfidătoare şi privi cum încerc să-mi adun puterile, dar fără succes.

-Mai vrei? întrebă el, ironic.

L-am privit printre gene, orbită de furie şi de nevoia de a mă răzbuna.

-O să plăteşti pentru asta, Eric.

-Cum anune, Lorelai? mă batjocori el. Ştii foarte bine că nu poţi să faci nimic în privinţa asta. Eşti perfect conştientă că nu poţi învinge în fața mea.

-Ai fi surprins să aflii câte îţi pot face, i-am trântit-o eu, scoasă din răbdări.

-Ai fi surprinsă să aflii că te pot ucide până atunci, replicã el, dur, apoi îmi împărţi din nou pumni şi picioare, care îmi ardeau pielea mai tare decât focul și care mă chemau să mor.

Era un iad. Desigur, de la o vreme eu trăiesc în iad. În ultimul timp, mor în fiecare zi. Poarta e închisă. N-am unde să fug. Ar trebui să mă obişnuiesc cu asta şi să mă împrietenesc cu flăcările iadului. Ar trebui să accept faptul că n-o să mai am niciodată ceea ce cândva puteam numi ,,viaţă''. Ar trebui să renunţ să mă mai zbat şi să nu-mi mai fac atâtea speranţe. Adică, la ce bun? În tot acest timp am sperat şi am tot sperat. În schimb, cineva murea. Ei bine, să trăiesc nu mai e o prioritate. Am ales să las lucrurile să curgă şi să nu mai încerc să schimb cursul râului. Dacă e să mor, să fie. Dacă e să trăiesc, foarte bine. Dar nu-mi fac iluzii. Putem considera că nu mai am viaţă, orice s-ar întâmpla.

Pumnii şi picioarele lui Eric mă loveau sălbatice, încetinindu-mi bătăile inimii şi rărindu-mi respiraţiile. Am pierdut mult sânge şi începusem să am ameţeli. Îmi pierdusem vocea; nu mai ţipam la Eric să mă lase în pace. Lăsam bătaia să vină şi să mă distrugă mai rău decât eram deja. Aveam impresia că trecuseră ore bune de când stăteam acolo şi încasam lovituri aprige de animal, privind în adâncul sufletului meu rupt în milioane de bucăţele şi în milioane de sentimente.

Dar, într-un târziu, totul a luat sfârşit. Eric se oprise. Puteam să mă destind şi să mă simt liberă, fără să mai simt forţa pumnilor pe pielea mea. Puteam să ridic ochii în sus. Puteam să respir normal. Cred că până şi el şi-a dat seama că mi-a ajuns şi că a întrecut măsura. În cele din urmă, mi-am atins faţa cu vârful degetelor, ca apoi să fiu electrocutată de durere. Aveam nasul şi buza spartă. Eram plină de sânge pe faţă, pe haine şi în păr. Podeaua era, de asemenea, scăldată în sânge. Eram învineţită, cuprinsă de o durere netrecătoare şi imposibil de uitat, menită să-mi amintească de această zi tot restul vieţii mele inutile şi apuse. Mă simţeam paralizatã şi amorţită, fiindu-mi imposibil să-mi mişc corpul acoperit cu amintiri mai dureroase decât vânătăile în sine. Eram mutilată.

Eric dispăruse fără nicio urmă. Mă abandonase aici, fără să-i pese dacă trăiesc sau nu. Mă lăsase să atârn de un fir de aţă, deasupra oceanului cu moarte. Plecase. La urma urmei, de ce n-ar face-o? Ăsta a fost scopul lui dintotdeauna: să ne tortureze şi apoi să ne lase să ne zbatem între viaţă şi moarte. Acum, sunt mai aproape de moarte ca niciodată: aştept în sânge o mână care să mă ridice la ceruri, la mama, la tata, la Rachel. Aştept o voce, care să mă salveze din agonie şi să mă adoarmă cu melodii dulci, alinătoare. Aștept ceva care să ridice durerea de pe mine, să şteargă păcatele şi să mă poarte în cealaltă lume. Aştept ...

Voi aştepta aici, în propriul sânge.