Vânătoarea

Capitolul 14

Numele meu e Lorelai.

Aveam doar 14 ani când viaţa mea a fost distrusă complet.

Totul a început când părinţii mei m-au lăsat singură acasă cu sora mea surdo-mută, Rachel, în timp ce ei erau plecaţi în Europa. La scurt timp după plecarea lor, în casa noastră a apărut un criminal, care ne-a spulberat liniştea şi siguranţa ascunzându-se prin încăperi şi întinzându-ne capcane şi jocuri mortale, sadice.

Aşa mi-a omorât el sora.

Pe urmă, i-a prins pe mama şi tata, în condiţii necunoscute, şi i-a ucis fără să clipească, fără să trădeze sentimente de vinovăţie.

Am mai rămas doar eu.

Apoi, l-am ucis cu propriile mele mâini.

După aceste incidente, au urmat câţiva ani grei de închisoare, dar am fost eliberată pentru bună purtare. Acum, am 24 de ani şi încă n-am uitat ororile prin care am trecut în tinereţe. Am fost marcată pe viaţă de toate acele lucruri terifiante - cadavrele celor din familia mea, sângele omniprezent, râsul criminalului în contact cu suferinţa mea. Aveam urgentă nevoie de sprijin moral. Aveam grave probleme mintale. Vedeam lucruri care nu există de fapt, aveam accese de violenţă, isterie şi mă feream cu sălbăticie de orice atingere sau de orice chip pe care îl vedeam. Pentru că toate acele lucruri mă înnebuniseră. Îmi distruseseră mintea. Da, eram dementă. Alienată. Bolnavă.

Nebună.

Acum, stau într-un sanatoriu, alături de alţi oameni ca mine, şi urmez un tratament strict şi sever, ca să-mi recuperez sănătatea mintală. Credeţi-mă, doctorii ăştia se amăgesc singuri şi îşi irosesc tot timpul. Nu am cum să revin la normal şi ei o ştiu. N-am cum să mă mai vindec vreodată de aşa ceva. E clar că voi rămâne pentru totdeauna o nebună. Nu pot să uit. Nimic nu doare mai tare ca moartea decât a vedea moartea.

Dacă citeşti asta, îţi doresc tot ce e mai bun în viaţă. În special copii. Îmi doresc să ai copii frumoşi şi cuminţi, buni şi inteligenţi, care să-ţi semene. Eu ... Eu n-o să am niciodată copii. Nimeni n-o să mă strige vreodată ,,mama''. Nimeni n-o să-mi alerge în braţe, printre râsete. Nimeni n-o să-mi mai spună ,,Te iubesc!'' Nimeni n-o să plângă după îmbrãţişarea mea. Dar tu poţi avea toate astea. Tot ce trebuie să faci e să îl protejezi în permanență şi să nu îţi iei ochii de pe el. Te implor, ai grijă de copilul tău! Şi eu am fost copil şi am fost lăsată singură, de izbelişte, pe cont propriu, ceea ce mi-a adus demenţa. Nu vreau să păţească la fel şi copiii tăi.

Un ultim mesaj de la o bolnavă fără viitor:

Nu vă lăsaţi copiii singuri acasă.

                                                                        SFÂRȘIT.