Vânătoarea

Capitolul 9

Mama?

A doua oară am spus-o cu voce tare.

-Mama?

Dar mama trebuia să fie în Europa, cu tata. Ce caută ea aici?

-Ce cauţi tu aici? am întrebat, cuprinsă de şoc.

-Lorelai, şopti ea, privindu-mă cu ochi trişti, zbătându-se în strânsoarea funiilor care o ţineau captivă pe scaun.

-Ce revedere emoţionantă, făcu Eric, ȋn scârbă. Uite, plâng.

I-am aruncat o privire ucigătoare, plină de venin şi ură.

-De ce faci asta? am scuipat eu cuvintele, cu dispreţ.

-De câte ori trebuie să-ţi mai amintesc, iubito? Sunt un criminal. Asta fac eu.

-Nu mă lua pe mine cu ,,iubito'', am ţipat eu, enervată.

-Nţţ, interjecționă Eric, clătinând din cap. Uită-te cum arăţi, Lorelai. Ai şi uitat ce s-a întâmplat între noi mai devreme?

Atunci mi-am amintit de ipostaza indecentă în care mă aflam, de lipsa jenantă a pantalonilor mei, de tricoul meu insuficient de lung pentru a acoperi anumite zone, şi apoi am observat privirea întrebătoare a mamei.

-Ce e, Sophie? se adresă Eric mamei mele. Te deranjează faptul că m-am culcat cu fiica ta? Oh, de-ai fi văzut ce nebună era ...

Capul plecat al mamei şi clătinarea dezamăgită a acestuia în stânga şi în dreapta mă îmboldi să îi ţip în faţă lui Eric:

-Taci odată!

Dar el doar râse cu poftă.

-Ți-e ruşine să vorbeşti de faţă cu mama ta despre mica şi nebuna noastră aventură? Recunoaşte, Lorelai, ţi-a plăcut. Tânjeşti chiar în momentul ăsta după o altă porţie ...

-Nu! am protestat eu, bătând din picior, ca un copil nemulţumit şi răsfăţat. Nu-i adevărat!

Eric râdea. Mama clătina din cap. Nimeni nu mă credea.

Nici eu nu credeam.

În cele din urmă, m-am aruncat lângă trupul neînsufleţit al lui Rachel, care zăcea într-o baltă de sânge lângă mama. O gaură imensă i se căsca înfricoşătoare în piept, din care izvorau firişoare lungi şi roşii pe tot corpul ei. Capul chel îi era acoperit cu sânge uscat, vărsat din locul în care, cândva, se afla urechea. Gura ii era deschisă, lăsând să se vadă absenţa limbii şi, totodată, sângele care curgea lent la colţul acesteia. Mâna şi piciorul lipsă, nu are rost să spun ce inundaţii făceau în jurul ei. Corpul lui Rachel, altădată frumos şi plin de graţie, stătea mort şi fără vlagă pe jos, dând ochilor noştri libertatea de a vedea ororile şi inimaginabilele chinuri prin care a trecut, care i-au pricinuit moartea.

Moartă.

Pe veci.

Am luat trupul lui Rachel şi l-am aşezat în poala mea, însângerat cum era, şi l-am îmbrăţişat cu dragoste şi dor.

-Te iubesc, Rachel, am şoptit eu, printre lacrimi. Nu te voi uita niciodată.

-Oh, ce drăguţ, spuse Eric, cu sarcasm. Aproape regret că ţi-am ucis nenorocita de soră.

M-am uitat la el cu asprime, printre gene şi, odată cu rânjetul lui batjocoritor şi iritant, am observat şi lacrimile mamei, care-i cădeau violente pe obraji.

-Hai să terminăm cu asta odată, zise el.

Atunci, scoase de la spate un pistol, pe care îl lipi de capul mamei.