Vânătoarea

Capitolul 10

Aşteptam durerea.

Dar nu se întâmpla nimic.

-Lorelai? se auzi o voce familiară şi caldă, pe care o iubeam atât de mult.

-Tată?

Apoi am desluşit chipul lui în întuneric şi i-am sărit fericită în braţe.

-Tati! Doamne, eşti aici, am şoptit eu, uşurată, bucurându-mă de mângâierile lui pe părul meu şi de sărutul lui pe fruntea mea.

-Lorelai, eşti teafără? mă întreba tata îngrijorat, luându-mi faţa în mâini.

-Sunt bine, l-am asigurat eu.

Dar apoi mi-am amintit de mama şi Rachel, şi am lăsat o lacrimă să mă trădeze.

-Însă ... am început eu, cu glas sugrumat, mama şi Rachel nu sunt bine ...

Lacrimile mă podidiră de-a binelea, iar tata, înţelegând, mă strânse în braţe, consolator.

-Sunt moarte din vina mea, tată, m-am plâns eu, în îmbrãţişarea lui. Eu le-am ucis!

-Nu-i adevărat, spunea el, în repetate rânduri. Nu e vina, ta, Lorelai, nu e vina ta ...

-Sigur că e vina mea, aproape că ţipam eu. N-am fost în stare să am grijă de Rachel. Mama ... Trebuia să mă aştept că o să va atace şi pe voi. Trebuia să-l opresc să ajungă la voi. Trebuia ...

-Le-ar fi omorât, oricum, Lorelai, replică tata, neutru.

Preţ de câteva minute, tot ce am făcut a fost să stau în îmbrãţişarea tatei, legănată de mutarea continuă a greutăţii lui de pe un picior pe celălalt, ascultând bătăile accelerate ale inimii lui. În sfârşit, mă simţeam în siguranţă. N-aş mai părăsi braţele tatei pentru nimic în lume.

Într-un final, tata îmi dădu drumul şi spuse:

-Lorelai, nu putem rămâne aici. O să ne găsească. Trebuie să fugim cât mai repede!

Apoi, se uită la mine din cap până-n picioare, observând pentru prima oară că nu port pantaloni. Fără să întrebe de ce sunt pe jumătate dezbrăcată, zise:

-Dar înainte, poate că ar trebui să-ţi găsim ceva de îmbrăcat.

***

Norocul îmi scoase în cale o pereche de pantaloni scurţi, negri, care îi aparţineau mai mult ca sigur lui Rachel, judecând dupa dimensiunile surprinzător de mici, care îmi cam îngreunau încercările de a-i lua pe mine. Cu toate acestea, am reuşit să îi îmbrac, aşa că m-am luat grăbită după tata, pe holuri, neştiind unde mergem, dar lăsându-mă condusă de el, pentru că am obosit să fiu cea care ţine cont de toate şi care trebuie să aibă mereu un plan în minte.

Partea urâtă e când tata începe să alerge, pentru că mi-e imposibil să fug în pantalonii ăştia nefiresc de strâmţi, care îmi golesc plămânii de aer. De parcă n-ar ştii cât de chinuitor e să porţi hainele de păpuşă ale lui Rachel, tata mă mai şi zorea într-una:

-Mai repede, Rachel, grăbeşte-te!

Iar eu iuțeam pasul, pe cât îmi permiteau pantalonii.

Brusc, tata se opri la colţul unui perete, făcându-mă să mă izbesc de spatele lui.

-Linişte, Lorelai, mă apostrofă el, în şoaptă, apoi se uită precaut ce se întâmpla după colţul peretelui.

-Tată, ce se petrece? l-am întrebat agitată, încercând să privesc peste umărul lui, dar el mă împinse în spatele lui, împiedicându-mă să văd motivul pentru care ne-am oprit aici.